Scriitori, proze și alte chestii

Cînd am luat prima oară contact cu proza lui Bukowski am zis uau! La a doua carte nu am mai zis uau! La a treia, am ridicat serios o sprînceană. Pe a patra am început-o și nu am terminat-o.
Toate cărțile lui Bukowski, mai mult sau mai puțin, au același scenariu: eroul principal, un scriitor semiratat și bețiv, la vreo cincizeci de ani, nu a mai făcut sex de șase luni/ doi ani.
Scriitorul merge la un eveniment literar. Aici, cunoaște o tipă. Din una, din alta, ajunge acasă la tipă și face sex cu ea. Dimineață, tipa pleacă la serviciu. Scriitorul rămîne în apartamentul ei. Se trezește, bea ceva, fumează. Deodată, sună cineva la ușă. Scriitorul deschide. Este o prietenă a tipei de aseară. Omul o invită înăuntru, îi toarnă și ei un pahar, apoi, din una, din alta, face sex cu femeia.
Scriitorul rămîne iarăși singur în apartament. Începe din nou să bea. Constată că s-a terminat berea. Coboară la barul din colț să-și cumpere. Barul e gol. Barmanița îl privește obraznic. Scriitorul o ia de mînă, merge în spate și face sex cu ea.
Scriitorul iese din bar și desface o doză de bere. Ia o gură lungă. Se întoarce la blocul tipei. Pe scări, o individă nostimă, într-o rochie suspect de scurtă, se chinuie să înșurubeze un bec. Scriitorul o ajută, apoi face sex cu ea. Ajunge în apartamentul tipei de aseară, bea ceva și se culcă. La trezire, nu-și poate crede ochilor: trei tipe stau goale în fața lui. Una e tipa de aseară, plus alte două complet necunoscute. M-am gîndit că ți-ar plăcea un sex în trei, spune tipa cunoscută la evenimentul literar. Cum adică? întreabă scriitorul. Adică, explică femeia, să faci sex cu noi trei. Scriitorul acceptă și face sex cu toate trei.
Într-un tîrziu, pleacă și el spre casa lui. Pe drum, constată că nu mai are benzină. Intră să alimenteze. La pompă e o tipă. Tipa îi zîmbește. Scriitorul oftează, o ia de mînă, merge în spate și face sex cu ea.
Omul ajunge acasă. Își toarnă o băutură. Se gîndește la ciudata întîmplare avută. Hei, spune el, ar putea ieși un text de-aici. Zis și făcut. Începe să scrie. La un moment dat, aude soneria. Se duce să deschidă. Rămîne cu gura căscată. Afară, complet goale, sunt toate femeile Pămîntului. Scriitorul n-are de ales. Ridică din umeri, oftează, apoi face sex cu toate femeile de pe Pămînt, cu absolut toate. Sfîrșit.

*

Într-o zi, pe la amiază, Ernesto Sabato stătea în curtea casei sale, fuma o țigară și privea vag către nicăieri. Era o zi sfîșietor de caldă. Mirosul oceanului se amesteca stins cu mirosul algelor putrezite de pe plajă și asta l-a făcut să se gîndească la moarte.
Moartea l-a preocupat din copilărie pe Sabato, iar acum, către sfîrșitul vieții, cu atît mai mult. Moartea, practic, era felul lui de a trăi. Se trezea dimineața și se gîndea la moarte. Fuma o țigară și se gîndea la moarte. Stătea în fotoliul lui preferat, la umbra palmierilor, privea în zare și se gîndea la moarte.
În clipa aceea s-a născut ideea cărții ”Abaddon exterminatorul”.
Sunt Ernesto Sabato, și-a spus Ernesto Sabato, am dreptul și îmi permit să scriu o carte fără subiect, fără coerență, fără personaje, o carte atotcuprinzătoare, despre tot și despre nimic. Iar eroul principal voi fi eu, Ernesto Sabato. Orice îmi va trece prin minte, în orice moment, din secunda în care voi începe să scriu cartea, va fi inclus în carte.
”Abaddon exterminatorul”, spuse Ernesto Sabato și se însufleți brusc. Nu știa, în momentul acela, cine e Abaddon, de ce i se spune ”exterminatorul”, care va fi acțiunea sau măcar perioada aproximativă din interiorul cărții, dar știa sigur că nu va elimina nici un milimetru de idee, fie ea absurdă ori necoerentă, din momentul în care se va apuca de lucru.
Va fi un text despre mine și despre memorie, mai zise Ernesto Sabato aprinzîndu-și o nouă țigară. Dacă ”Tunelul”, ca imagine, e un cuțit subțire și veninos, dacă ”Despre eroi și morminte” e o pătură îmbibată de sînge, ”Abaddon exterminatorul” va fi o valiză căptușită de fantasme, superstiții și fetișuri proprii, mai zise el, apoi zîmbi larg.
Da, îl încînta ideea.
O carte scrisă fără vreo cenzură interioară, fără structură și contrucție, ca un flux al memoriei, fără vreo desfășurare și complet lipsută de epică.
N-aș fi putut scrie o astfel de carte îm urmă cu douăzeci de ani, se gîndi Sabato, pentru simplul motiv că nu mă simțeam suficient de Ernesto Sabato.
Azi, simt că mă pot numi Ernesto Sabato și că îmi pot permite orice. Moartea e deja în mine, fiindcă sunt muritor. E acesta un motiv de cumplită și permanentă spaimă? Da, e. Pentru a scăpa de el și pentru a termina-o pentru totdeauna cu spaima asta nefolositoare de moarte, voi scrie ”Abaddon exterminatorul”, mai spuse Ernesto Sabato, apoi se ridică în picioare și intră în casă.

 
*

Cînd Truman Capote, unul din scriitorii mei preferați, a împlinit o sută de ani de cînd s-a născut, asta mi-a adus aminte că în anul 2131 voi fi foarte bătrîn și extraordinar de singur. N-am să cunosc pe nimeni. Lumea îmi va părea străină. Cu siguranță, nici n-am să țin minte cît de mult mi-a plăcut „Harfa de iarbă”, o carte pe care am citit-o pe la 13-14 ani și de care m-am îndrăgostit pe viață.
Truman Capote a fost un individ genial de talentat. Orice text al lui este impecabil. Toate cuvintele stau exact unde trebuie să stea și lectura curge ca o apă. Truman Capote aproape că nu are egal în proza scurtă, iar „Cu sînge rece”, ca idee și scriitură, e o capodoperă.
Senzațional de excentric și de personal, prieten al vedetelor și al artiștilor, Truman Capote fascina, ca prezență și personalitate.
Omul acesta nu a reușit niciodată să scrie o singură propoziție greșită, dar cel mai bine i-au ieșit textele cu bătrîni și copii. Mămăițele demente din textele lui Capote sunt fermecătoare. Deși minimaliste, cu o epică firavă, povestirile lui Capote copleșesc prin dramatism, emoție și intensitate. Truman Capote era îngrozitor de talentat chiar și cînd respira. Cititor feroce, citea tot ce era tipărit, de la prospectele de medicamente, pînă la etichetele de pe stîlpi.
Ei, și aș mai putea delira multă vreme, din moment ce am citit tot Truman Capote, tot-tot, pînă la ultima virgulă, însă mă opresc spunînd așa: Truman Capote, un alt scriitor care ar fi meritat Nobelul pentru literatură, alături de alții și de alții și de alții.
Truman Capote, prietene, în anul 2131 mă voi gîndi la tine. Și poate chiar vom lua un mic dejun împreună.

 
*

Max Blecher nu s-a născut niciodată și nu a trăit niciodată.
Doar a murit, constant și continuu, timp de 29 de ani, chinuit de o suferință cumplită. Primii zece ani ai morții sale a fost copil, apoi bolnav. Nu a dorit să apară pe lume, dar cu siguranță a dorit să dispară cît mai repede din această lume.
În ultimii ani de moarte, Max Blecher bea morfină așa cum noi bem cafea. Imobilizat la pat într-un orășel de provincie din Moldova, a scris cu sînge două cărți strălucitoare: „Întîmplări din irealitatea imediată” și „Inimi cicatrizate”.
Amîndouă sunt excepționale, fascinante și hipnotice. Fiecare pagină a sa este un foc de artificii în noapte. Niciodată, nimeni, măcar în literatura romînă, nu a avut atîta intensitate și precizie. Fiecare cuvînt e un cuțit înfipt adînc în pămînt.
Scriitura lui e de o frumusețe aproape fosforescentă. Max Blecher nu a excelat în figuri de stil. Max Blecher a făcut un fel de matematică literară de cea mai înaltă calitate. Citești și te cutremuri. Citești și îți vine să cazi în genunchi. Citești și plîngi.
Max Blecher este o lectură obligatorie, care te vindecă atît de frustrări, cît și de ambiții.
După ce ai citit Max Blecher te poți ocupa liniștit de agricultură.
N-am numărat exact cîte genii recunoscute sunt în literatura română, însă Max Blecher e sigur unul dintre ele.
„Ploaia spăla în grădină florile şi plantele veştede. Toamna aprindea în ele incendii arămii, roşii şi vinete ca nişte flăcări ce strălucesc mai tare înainte de a se stinge, în piaţă, apa şi noroiul curgeau despletite din mormane enorme de zarzavat. În tăietura sfeclelor apărea deodată sîngele roşu şi întunecat al pământului. Mai încolo zăceau cartofii buni şi blînzi, lîngă grămezile de capete tăiate ale verzelor înfoiate. Într-un colţ se ridica mormanul de exasperată frumuseţe a bostanilor umflaţi şi hidoşi, plesnind din toată coaja lor întinsă, de plenitudinea soarelui băut o vară întreagă. În mijlocul cerului, norii se grupau şi apoi se răsfirau lăsînd între ei spaţii rare, ca nişte coridoare pierdute la nesfîrşit şi altă dată goluri imense, ce arătau mai bine decît orice vidul sfîşietor care plutea mereu deasupra oraşului. Ploaia cădea atunci de departe şi dintr-un cer ce nu mai avea limită, îmi plăcea culoarea schimbată a lemnelor ude şi grilajele ruginite pline de apă, în faţa grădiniţelor domestice şi cuminţi, prin care vîntul trecea amestecat cu şuvoaie ca o imensă coamă de cal.”
„Întîmplări din irealitatea imediată”, mic spre infim fragment.

 
*

Nu știu dacă are rost să mă leg la cap. Nu știu dacă are rost să spun ceea ce voi spune. Nu știu nici măcar de ce o fac, dar am o poveste cu Philip Roth, un nume sacru pentru mulți.
Îmi pare rău, nu și pentru mine.
Prima carte a lui care mi-a căzut în mînă a fost ”Complexul lui Portnoy”, despre care am aflat azi, din textul unui prieten virtual, că a fost interzisă în Australia între 1969, anul apariției, și 1971.
Am început cartea asta de cel puțin trei ori și nu am reușit să o termin niciodată. Mi s-a părut isterică, încîlcită, greoaie și lipsită de orice orizont. Nu mă înțelegeam citind-o. Nu înțelegeam unde bate autorul. Nu înțelegeam de ce a scris-o. Unele cărți te resping, pur și simplu. Unele cărți parcă nu doresc a fi citite. Cel mai celebru caz este ”Ulise”. Opera lui Joyce este aproape imposibil de parcurs, dacă nu-ți propui din start să o termini cu orice preț, oricît de greu ți-ar fi, și-ți este, o, da, o, da!
Cîțiva ani, măcar vreo zece-douăzeci, n-am citit nimic de Philip Roth. Dar tot auzeam vorbindu-se mereu de Philip Roth. Și-mi era jenă că nu l-am citit pe Philip Roth.
Într-o zi, am cumpărat bloc vreo cinci-șase cărți de Philip Roth.
P-astea le-am citit. Însă nu mi-au creat vreo impresie deosebită, ba dimpotrivă. Mereu aveam ceva de cîrîit, o mulțime. Ba că nu acordă atenție momentelor decisive din text, ba că e neglijent cu personajele sale, ba că tratează cu dispreț femeile, ba că este egal, ca scriitură, indiferent ce s-ar întîmpla în cărțile sale, ba că ratează, pur și simplu, multe episoade importante, etc, etc, etc.
Citeam și cîrîiam. Citeam și cîrîiam. Citeam.
Dac-ar fi să caut, probabil aș găsi cum se cheamă aceste cărți, doar există în biblioteca mea, dar ce rost are?
Philip Roth nu mi-a lăsat nici o impresie.
La fel cum niciodată n-am reușit să termin o carte scrisă de Herta Muller. Am primit odată vreo șase-șapte, cadou de ziua mea.
La Herta Muller am cîrîit mai mult decît la Philip Roth. Aproape la fiecare rînd, la fiecare pagină. Nu înțeleg scrisul acestei doamne, îmi pare rău.
Ca scriitor, nu-i absolut necesar să poți citi toți scriitorii din lume. Unii sunt ”ai tăi”, îi iubești maxim, alții, nu.
Philip Roth și Herta Muller nu sunt scriitorii mei.

*

Într-o zi, demult, la Iași, l-am văzut pe Nichita Stănescu. Tocmai îi cumpărasem ultima lui carte, ”Noduri și semne”, chiar o aveam la mine, așa că m-am repezit către el și l-am rugat să-mi dea un autograf.
A trebuit să aștept destul de mult, fiindcă poetul plutea, cam la vreo zece metri deasupra trotuarului, și a durat ceva pînă să coboare.
Vrei să-ți scriu ceva special?, a întrebat el. Nu, am zis eu, topit de emoție, scrieți ce doriți dumneavoastră. Bine, a zis poetul, și a caligrafiat, frumos, pe pagina de gardă: ”scriu ce doresc eu”, apoi, după ce a dat ușor din brațe, iar a început să plutească deasupra orașului.
Nu mai rețin dacă întîmplarea asta a avut loc înainte de moartea lui, ori după, dar cred că n-are importanță.

*

Michel Houellebecq este unul din scriitorii mei favoriți. La soare mă pot uita, dar la Michel Houellebecq ba.
Figura lui strălucitoare, senină și luminoasă mi-a ars privirea de cînd am văzut-o prima oară. Am simțit imediat că sunt un pigmeu nemernic în comparație cu o planetă. Omul acesta este un Iisus al literaturii, mi-am zis, zguduit de frisoane reci. Probabil că tot ce scrie el se transformă imediat în aur. Omul acesta, m-am gîndit, pășește pe deasupra literaturii aidoma unui sfînt care merge pe ape. Omul acesta este atît de talentat încît el a inventat cuvîntul ”talent” și i-a dat acestui biet cuvînt, pînă mai ieri, sensul nobil de care se bucură azi. Omul acesta îmi inspiră o deplină liniște. Mi-aș încredința viața, familia și viitorul mîinilor lui neprihănite.
Din toate aceste motive, cît și din altele, n-am îndrăznit niciodată să-i citesc vreo carte.
Dar vraja s-a risipit în anul 2015, cînd Michel Houellebecq a lansat romanul ”Supunere”, despre un profesor universitar și o utopică invazie arabă care sufocă Europa. Ziua lansării a coincis cu aceea a unui sîngeros atac terorist asupra redacției unui ziar satiric francez.
Am auzit clar sunetul fatidic al destinului în amîndouă urechile.
Înfrînt, umil, aproape în genunchi, m-am dus și am cumpărat cartea.
Apoi, pe cuvîntul meu, chiar am citit-o.
”Supunere” m-a copleșit.
Cu mîna pe inimă pot spune că niciodată n-am citit o carte mai fantastic de proastă. ”Supunere” mi-a părut nu doar senzațional de proastă, dar și incredibil de proastă. Superb de proastă. Admirabil de proastă. O capodoperă de carte proastă. În topul celor mai proaste cărți scrise vreodată de un un om viu, ”Supunere” cred că poate face față cu prisosință.
Cartea este ratată cap-coadă, de la prima literă, pînă la ultima.
Orice idee narativă, cît de mică, este pe loc înecată într-o baltă de noroi, de bălegar și de inadecvare. Orice fir epic ori este mutilat de nepricepere, ori strivit sub călcîi, ori uitat pur si simplu, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Omul acesta fenomenal nu-i în stare să descrie nici măcar o scenă în care un cetățean dă altui cetățean bună ziua. Omul acesta dă impresia că nu a citit niciodată o singură carte. Omul acesta etc, etc, etc.
Michel Houellebecq, această vedetă a literaturii europene, e de neegalat. Firava mea intuiție i-a mirosit din prima secundă geniul.
Zice lumea că omul ar scrie și altfel. Nu știu.
Eu, strivit de personalitatea lui uriașă, n-am îndrăznit de atunci să-i mai citesc nici o carte.

 

*

Totul a început cînd am coborît din metrou. Avea o gentuţă pe umăr şi arăta ca picată din lună. Am privit-o în treacăt, apoi am dat să urc scările. M-am trezit că execută un fel de salt prin aer, îmi blochează drumul şi ciripeşte:
— Domnule, fiţi amabil, n-aţi vrea să-mi oferiţi o cafea? Îmi place foarte mult de dumneavoastră!
Care bărbat ar rezista la o astfel de întîmplare?
Prima oară am vrut să-i arăt verigheta, adică lasă-mă, femeie, în pace şi caută-ţi pe altul, dar mi-a fost jenă. M-aş fi făcut de rahat explicîndu-i aşa ceva. Fătuca avea o voce teribil de joasă şi un breton nostim. Părea sărită de pe fix, însă nu era neglijent îmbrăcată, ba dimpotrivă.
Ca să n-o mai lungesc, am dus-o la o cafea. 
Pe drum, m-a luat de braţ şi a început să-mi spună că s-a certat cu iubitul ei, că un necunoscut a încercat s-o înjunghie, că eu sînt cel mai frumos bărbat pe care l-a întîlnit vreodată, aşa că a hotărît să se mărite cu mine.
Din nou mi-a fost jenă să-i arăt verigheta, ba mai mult decît atît: mi-am scos-o de pe deget, cînd s-a oprit să-mi cumpere un buchet de flori.
La cafenea, spunea numai prostii: că sora ei zboară, că scrie poezii pe frunze, că am o figură extraordinar de expresivă, şi altele.
A băut trei cafele una după alta. Mi-a fumat toate ţigările. La un moment dat, mi-a luat mîna şi a sărutat-o. Am crezut c-o să cad de pe scaun. Ea zîmbea şi-şi flutura genele.
Acum, de ce să nu recunosc?, un pic, acolo, m-am emoţionat. După 15 ani de căsnicie şi trei copii, să păţeşti una ca asta, nu-i de ici, de colo.
Însă după un timp, a început să repete propoziţiile. Le spunea de cinci, şase, şapte ori la rînd. Propoziţii total lipsite de sens
— Poştaşul sună întotdeauna de două ori, spune fata.
— Da, ştiu, spun eu, e un titlu de carte.
— Poştaşul sună întotdeauna de două ori, repetă fata.
— Da, dragă, ştiu, spun eu, aproape enervat. E un roman poliţist foarte bun. S-au făcut şi două filme după el.
— Poştaşul sună întotdeauna de două ori, spune fata pentru a treia oară.

E prea mult. Mult prea mult. Mă ridic şi plec. N-are decît să vorbească singură pînă cînd îi înţepenesc maxilarele. Dacă mă înhăitez cu vagaboande, aşa îmi trebuie! Nu puteam să-mi văd de drumul meu?
Am întîrziat la serviciu, şeful o să se uite chiorîş la mine, voi avea discuţii cu el şi aşa mai departe. Lucrările îmi zac pe birou mormane. Termenul de predare al unora este chiar mîine. Iar eu, prin baruri, port discuţii cu domnişoare nebune.
La birou, şeful mă anunţă că a fost directorul pe-aici, că nu m-a găsit şi că trebuie să-mi caut o altă slujbă. Bine, dar poştaşul sună întotdeauna de două ori, spun, apoi sar pe el şi îl calc în picioare.
De ce am continuat să-l lovesc, de ce l-am lăsat într-o baltă de sînge, de ce am plecat apoi liniștit să mă plimb pe-afară nu-mi mai amintesc.
Știu doar că polițiștii m-au găsit într-un parc unde hrăneam porumbeii.
Aceasta este declarația mea dată în fața organelor în drept, pe care mi-o asum și o semnez. Regret fapta comisă, dar uneori pur și simplu poștașul sună de două ori, iar noi n-avem ce face.

*

Durerea a venit mai tîrziu decît de obicei, cam pe seară, cînd nu o mai așteptam aproape deloc.
Bună, dragule, s-a alintat ea ca o femeie răsfățată, ți-a fost dor de mine?
Nu, am scrîșnit eu, deloc, și m-am prins cu amîndouă mîinile de marginile patului, să nu țip.
Vai, a făcut ea, vîrîndu-și toate ghearele în mine, dar ce dur ești azi, dragule...
Nu ne mai iubim? Nu mai suntem prieteni, ori măcar amanți?

Rînjea prostește, așa cum numai ea știe să rînjească prostește, apoi, din senin, s-a răsucit fulgerător și mi-a șters o palmă peste față, pe care am simțit-o pînă în vîrful creierului.
Un țipăt ca o pasăre albă mi-a ieșit dintre buze.
Durerea a zîmbit. E mai bine așa, dragule?
Nu, am gemut, nu, încetează, te rog!
Interesant, a zis durerea, uite, din nimic ai devenit iarăși politicos.

Ghearele ei mă săpau adînc pe dinăuntru
Centrii nervoși din cap s-au aprins deodată și străluceau hipnotic
Pieptul îmi urca și îmi cobora sacadat
O transpirație rece m-a învăluit ca un giulgiu
Parcă nu mai aveam nici mîini, nici picioare
Sîngele s-a retras undeva pe lîngă inimă, speriat, și din roșu s-a făcut alb
Toată carnea tremura pe mine
Dinții îmi clănțăneau în gură ca și cum ar fi dansat
Ochii erau să-mi iasă din cap
E prea mult, am zis șoptit, mult prea mult, dragostea mea,
Ai și tu puțină milă, mă omori, iubito.

Durerea s-a oprit pentru o clipă, gînditoare
Mă studia printre gene atît de aproape că îi simțeam respirația fierbinte
Părea că are de gînd să ia o decizie, dar nu știa care
Așteptarea aceasta infinită, de o secundă, o singură secundă eternă
Mă ucidea.

Bine, a spus ea, ești sincer, se pare, apoi, cu aceeași mișcare, de viperă grațioasă,
Și-a scos ghearele din mine, s-a îmbrăcat și a ieșit pe ușă.
Pe mîine, dragule, a zis ea din prag, pe mîine.
Pe mîine, am spus eu, chinuindu-mă să-i zîmbesc recunoscător.
Ești al meu, nu uita asta, dragule, a mai zis ea și mi-a trimis o bezea din vîrful degetelor.
Nu uit, iubito, am murmurat sleit, nu uit, dragostea mea, dragostea mea...
Și am leșinat, cred.
Sau am murit.
Nu-mi mai aduc bine aminte.

*

Un vis greu

Camelia iese din scara blocului ca o felină sătulă.
Merge încet, cu paşi mici, dând impresia că o poate lua în orice direcţie.
Are pe ea o rochie roşie-roşie şi poartă pantofi cu toc înalt.
Foarte înalt.
Noi ne holbăm de pe treptele scării B la fundul ei rotund şi nu suntem în stare, de emoţie, nici să respirăm prea bine. Toţi ne-am da pe loc viaţa pentru Camelia dacă ne-ar cere-o. Dar Camelia nu ne-o cere. De fapt, noi nu existăm şi probabil ar fi mirată să afle că vieţuim pe aceeaşi planetă cu ea.
Pe lângă faptul că e cea mai frumoasă fiinţă din cartierul nostru, Camelia mai este şi studentă la Actorie. A jucat deja într-un film şi a apărut în mai multe reclame la televizor.
În centru e chiar un poster, mare cât tot blocul nostru, aproape, cu ea făcând reclamă la nişte ciorapi negri. Sau la ceva de modă. Oricum, nu ne pricepem şi nu ne interesează.
Ştim sigur că poartă nişte ciorapi negri, dintr-ăia lungi, şi chiloţi tot negri.
Stă lungită pe o saltea, poartă o bluză albă, foarte descheiată la gât, iar în partea de jos are doar chiloţii aia negri, mai mici decât un şerveţel, şi ciorapi negri lungi, care se opresc la vreo două trei degete de marginea chiloţilor.
Zilnic mergem şi ne uităm la poza aceea ca la icoana Sfintei Magdalena.
Din poză, Camelia ne zâmbeşte fermecător şi se uită la noi cu drag.
Este cea mai extraordinară fotografie din lume şi toţi suntem topiţi după Camelia.
Noaptea numai pe ea o visăm. Nimic altceva.
Doar că şi în vis vine destul de greu. Se lasă aşteptată ca o vedetă ce e.
Dintr-o săptămână, maxim, maxim două zile dacă visăm ceva cu Camelia.
Norocosul, dimineaţa, povesteşte tuturor visul şi toţi îl ascultăm cu evlavie, sorbindu-i fiecare cuvinţel.
Azi de pildă a visat-o Mihăiţă, dar spunea că îi e ruşine să ne povestească, fiindcă în vis Camelia cică făcea nişte figuri. Exact aşa a spus, figuri, şi bineînţeles că toţi am vrut precizări şi amănunte concrete.
Mihăiţă se înroşise tare la faţă şi ţinea ochii în pământ.
- Hai, băi, nu ne mai fierbe, a izbucnit Răzvan, la un moment dat. Dacă tot ai început, continuă!
- Nu pot, spunea Mihăiţă privind în pământ, că mi-e ruşine…
- Dar ce făcea, domnule? A întrebat şi Marius, exasperat. Ce făcea?
- Nişte figuri, mai, v-am zis, nişte figuri…
- Dar ce fel de figuri? A revenit Răzvan, care părea să fie foarte gelos pe visul lui Mihăiţă. De yoga? De karate? De acrobaţie?
- Nu, mai, a spus în sfârşit Mihăiţă… Nişte figuri… de oameni mari…
Ooooo, figuri de oameni mari…
Am rânjit cu toţii până mai sus de urechi. Promitea să fie interesant. Foarte interesant.
Nimeni nu mai visase aşa ceva. Şi uite că i se întâmplase tocmai blegului de Mihăiţă, tocilarul clasei şi ochelarist pe deasupra.
- Băi, dacă nu ne spui, şi asta imediat, îţi sparg faţa, să moară mama! A spus Cristi.
Cristi e cel mai solid din grupul nostru. Nu doar că ne pune la pământ cu o singură mână, dar s-a bătut el cu băieţi de-a cincea şi de-a şasea şi i-a cotonogit de le-au mers fulgii. E teribil să se enerveze Cristi. Tuturor ne e teamă de el.
Spre surprinderea noastră, în loc să-i pice dinţii, de spaimă, blegul şi ochelaristul de Mihăiţă a ţipat:
- Băi, e visul tău sau visul meu? Tu l-ai visat? Nu. Eu l-am visat. Şi dacă mă mai ameninţi, nu va spun nimic!
Măiculiţă, dar ce tupeu prinsese ochelaristul şef al clasei!
Am rămas cu gura căscată.
Din clipă-n clipă ne-aşteptam să sară Cristi pe el şi să-l calce în picioare, că e cam nebun Cristi şi v-am zis, tuturor ne e cam teamă de el.
În loc de asta, l-am văzut deodată pe Cristi că se face mic, ridică din umeri şi spune pe un ton împăciuitor, foarte neobişnuit pentru un băiat de statura lui:
- Bine, băi, uite: tăcem ca peştii aici până te hotărăşti… Numai spune-ne!
Apoi a urlat, în stilul lui:
- Şi voi, dacă-l mai bateţi la cap, vă sparg faţa! Lăsaţi-l în pace! E un vis greu, ce mama dracului!
Şi cam avea dreptate Cristi: era un vis greu.
Până atunci, o mai visasem noi pe Camelia, dar fără să se rupă în cine ştie ce figuri.
Unul o visase că era colegă cu noi în clasă şi stătea într-o banca exact ca a noastră, altul o visase că ne devenise profesoară şi ne ascultă, altul o visase că merge cu trenul, că stă la geam şi priveşte munţii, altul o visase într-un tramvai, că era controloare, altul se visase pe el că juca într-un film cu ea, un film cu mulţi cai, şi săbii, iar ea era prinţesă, altul o visase că s-a întâlnit cu ea pe stradă şi ea i-a zis ce mai faci?, cam dintr-astea.
Mihăiţă visase ceva în care Camelia făcea figuri de oameni mari…
Oau! Era campion. Avea asigurat locul întâi din orice poziţie. Şi în general aşa se întâmplă, am observant, cu tocilarii ăştia: nu le-ajunge să fie primii în clasă. Vor să fie primii şi la altele. Iar acum, cu visul lui, ne bătuse măr.
Era Jean-Claude Van Damme combinat cu Bruce Willis şi Chuck Norris. Mai fă-i ceva dacă poţi…
- Băi, a spus Mihăiţă într-un târziu, după o lungă asteptare în tăcere din partea noastră, care nu îndrăzneam să-i tulburăm atât concentrarea, cât şi visul… Am visat-o pe Camelia în pielea goală…
Zdrang!
În secunda următoare aveam capetele sparte.
Vorba vine, desigur, însă aşa am simţit cu toţii: că am căzut grămadă şi ni s-au crăpat capetele.
Toate. Am avut impresia că am uitat să gândim ori să stăm în picioare.
What? Camelia în pielea goală? Dar era oare posibil? Poţi visa una ca asta? Ai voie? Cine-ţi dă dreptul să visezi una ca asta? Nu se-aruncase, cumva, Mihăiţă? Nu mersese prea departe? Nu îndrăznise exagerat de mult?
Primul, după vreun secol de uluială, a deschis gura Răzvan:
- Cum, băi, în pielea goală? Pielea goală-pielea goală?
Mihăiţă, cu ochii în pământ, a confirmat încet, fără cuvinte, dând din cap.
Fantastic!
Răzvan, cel mai curajos dintre noi, a mai încercat o dată, abia reuşind să articuleze:
- Adică n-avea pe ea nici măcar un costum de baie?
- Nici chiloţii ei aia negri din poză? S-a repezit şi Sergiu.
Ne-am uitat la el urât, un fel de ce faci, băi, fraiere? Ce te bagi ca musca-n lapte? A răspuns la prima întrebare? Nu. Atunci? Stai în banca ta.
Sergiu a înţeles şi şi-a băgat capul între umeri, scuzându-se:
- Întrebam şi eu… Eram curios…
Curios? Păi, dacă el era curios, noi cum eram? Noi rezolvăm teme la matematică şi nu ştiam, nu? Idiotul!
Mihăiţă a clătinat iarăşi din corp, adică nu. Dar nu, ce? Că fuseseră două întrebări deodată…
Cristi a sesizat primul deruta.
- Băi, a cerut el, vorbiţi pe rând!
Apoi s-a întors către Mihăiţă.
- Mihăiţă, a zis el cu glas de muscă bolnavă, Camelia n-avea pe ea nici costum de baie, nici chiloţi?
- Nici, a spus Mihăiţă.
În tăcerea care s-a lăsat se auzea, pe cuvântul meu, cum ne curge sângele prin corp. Se auzea cum creşte iarba şi cum se deplasează soarele pe cer.
De fapt, auzindu-l pe Mihăiţă, soarele cred că încremenise şi el, drept deasupra noastră, coborât la o distanţă foarte mică, fiincă am simţit că transpirăm brusc şi că ne trec toate căldurile. Absolut toate căldurile din lume.
După un alt secol de paralizie completă, Cristi a luat din nou iniţiativa. Prima oară a răcnit:
- Băi, gura! Deşi nu vorbea nimeni, apoi s-a aplecat către Mihăiţă aidoma unui struţ deasupra unui şoricel:
- Mihăiţă, uite, noi nu mai scoatem un cuvânt. Cine vorbeşte, îi sparg faţa… Zi tu, cu gura ta… Povesteşte… Promit că n-o să te întrerupă nimeni…
Şi s-a întors către noi:
- Băi, vă sparg… Aţi auzit ce i-am promis băiatului şi mă ţin de cuvânt… Dacă vreţi să rămâneţi fără dinţi, dezlipiţi buzele… Dar, cu buzele lipite, nu-i niciun pericol… Clar?
Am confirmat grăbiţi cu toţii.
- Băi, a cerut din nou Cristi. Vreau să v-aud. Clar?
- Clar, am spus noi în cor, ca nişte soldaţi disciplinaţi.
- Bun, a spus Cristi. Mihăiţă, ai auzit şi tu. Acu zi… Dar încet… Încet… Fără grabă…
- Băi, a zis el, am visat-o pe Camelia fără nimic pe ea… Era ca în poza aia mare din centru, dar fără nimic pe ea… Şi se uita la mine… Apoi s-a ridicat şi… a început să facă figuri…
Eram un grup statuar sculptat în granit.
Mihăiţă tăcea. Noi – la fel. El tăcea. Noi – la fel.
Şi nu înţelegeam. Asta fusese tot? Şi ce fel de figuri? Parcă spusese că era vorba de nişte figuri de oameni mari.
Am fi întrebat, dar ne era teamă de reacţia lui Cristi. Ne-am uitat rugător către el şi Cristi s-a prins.
- Mihăiţă, a zis el, ce-fel-de-figuri?
- Figuri cu un bărbat…
Un bărbat? De unde şi până unde un bărbat?
Cristi, purtătorul nostru de cuvânt, a intervenit din nou:
- Un bărbat? Ce bărbat? N-ai spus că era singură?
- A fost singură… la început… Pe urmă s-a ridicat în picioare şi a mai apărut şi un bărbat…
Aha, am spus noi în gând. Apoi ne-am întors iarăşi către Cristi care a pus fix întrebarea de pe buzele lipite ale tuturor.
- Un bărbat cunoscut? Un bărbat necunoscut? Cum arăta?
Mihăiţă tăcea. Noi, bineînţeles, la fel.
- Mihăiţă, a zis din nou Cristi, cum arată bărbatul ăla? Cine era?
- Profu’ de mate… a spus Mihăiţă şi noi am murit.
Profu’ de mate?
Profu’ de mate?
Adică Domnul Fluieraru?
Domnul Fluieraru venise de puţin timp la noi în şcoală, dar ne cucerise definitiv şi pe viaţă din prima secundă. Domnul Fluieraru era impecabil şi desăvârşit. Domnul Fluieraru era modelul nostru în viaţă. Înalt, subţire, elegant, îmbrăcat mereu la costum şi cravată, cu o faţă de vedetă şi o tunsoare extraordinară, mişcându-se fluid şi de-a dreptul magnetic prin clasă, ne-a hipnotizat instant.
Ne uitam la el ca la televizor. El era cobra, iar noi şoarecii.
Explica matematica atât de bine şi de frumos încât spuneai, după figurile noastre, că ascultăm o poveste poliţistă, nu teorii ale lui Pitagora, legile lui Thales din Milet, fracţii, paranteze şi aşa mai departe.
Într-o săptămână, maxim, toţi eram înnebuniţi după matematică şi voiam să fim, toţi, Domnul Fluieraru. Ne făceam temele de plăcere, fără niciun efort, iar la orele de mate ne distram nemaipomenit. Dintr-o jivină scârboasă şi sălbatică, matematica devenise o pisicuţă blândă care torcea cuminte.
Până şi repetenţii veneau la Domnul Fluieraru. Lipseau la toate celelalte materii, făceau gălăgie, vorbeau urât, însă când erau orele de mate semnau condica, de fiecare dată, şi erau cuminţi precum iepurii.
Avea un talent de profesor nemaipomenit Domnul Fluieraru şi bărbat mai frumos ca el noi nu văzusem nici măcar în filme.
Pe scurt, Domnul Fluieraru era un extraterestru aterizat dintr-o greşeală norocos de galactică, irepetabilă şi unică, fix la şcoala noastră.
Îl iubeam, doream să fim şi să arătăm ca el, îl respectam absolut.
Era un zeu. Un zeu viu. Zeul de mate.
D-aia am murit când Mihăiţă a zis profu‘ de mate.
În faţa Cameliei ne închinam.
În faţa Domnului Fluieraru – la fel.
Domnul Fluieraru şi Camelia noastră făceau figuri? Zeul şi zeiţa? Incredibil! Nu conta pentru nimeni că se întâmplase în visul lui Mihăiţă.
Avusese loc şi asta ne ajungea.
Fiindca Mihăiţă ne-a povestit. Cu lux de amănunte. Şi ne-a pocnit şi nouă obrazul de ruşine.
Deja ne hotărâsem: nu, nu puteam accepta aşa ceva.
Apoi, Camelia, v-am zis, a ieşit din bloc în rochia ei cea roşie-roşie, cocoţată pe nişte tocuri mai înalte decât turnul Eiffel. Iar după-amiază aveam ore cu Domnul Fluieraru.
Sufletele noastre rănite cereau răzbunare.

*

Fosforescente, liniile nopții îmi jucau în fața ochilor ca niște iele.
Vedeam orașul de sus, la picioarele mele, într-o ploaie moale și colorată.
Mă simțeam bine. Aerian. Liniștit. Puternic și rece.
Pentru o clipă, mi-a fost milă de mine că voi muri atît de tînăr, dar n-aveam de ales:
Viața, așa, cum fusese pînă atunci, mă sufoca. Și nu mă mai puteam suporta, punct.
Asta nu e viață, spuneam adesea. E, cel mult, o existență. Neinteresantă, din păcate.
O formă de a fi fără substanță și formă. Un săpun lichid înecăcios și bolnav.
Zile de săpun, cu ore de săpun și secunde murdare de săpun. Un jeg.
Un jeg toxic, de care trebuia să scap. Cu cît mai repede, cu atît mai bine.

Totuși, exact în seara cînd urma să-mi curm zilele, am simțit că sunt altfel,
Pentru prima oară în viața mea de rahat.
Și am avut clar un sentiment pentru mine, omul pe care îl disprețuiam.
Ce naiba se întîmplă? m-am întrebat, furios de-a dreptul, ce naiba se întîmplă cu mine?
Te-ai moleșit, man? Ți-e teamă, sau e din cauza înălțimii?
Fiindcă hotărîsem să mă arunc de pe cea mai înaltă clădire a orașului.
Să n-am probleme. Să nu mă doară capul. Să nu scap viu dintr-asta.
Și uite îndoiala, dintr-o dată, jilavă ca ploaia ce-mi pica pe umeri.

Pentru a nu mai prelungi momentul, m-am aruncat.
Zburam înspăimîntat și liber către propria-mi moarte.
Violență și poezie, am apucat să mai gîndesc.
Ar fi un titlu bun pentru un volum de versuri.

*

Zborul

Eu am zburat prima oară într-o zi de miercuri, pe la prânz.
Ştiu că încă nu era ora unu, fiindcă la unu trebuia s-o culc pe surioara mea, Elena, care avea pe atunci numai doi ani, mama plecase undeva şi m-a lăsat pe mine să am grijă de ea până se întoarce.
M-am jucat cu Elena, ne-am uitat la televizor şi pe la doişpe şi jumătate l-am închis, i-am spus să meargă şi să se spele pe mâini, în timp ce eu încălzesc mâncarea. Uneori o mai ajut şi eu să se spele, dar în general poate singură, şi nici nu mai stropeşte atât de mult prin jur. Când era mai mică şi o lăsăm să se spele, trebuia să curăţ şi baia după ea ori să-i schimb toate hainele, aşa de tare se uda.
Peste vreo trei-patru zile urma să vină Paştele.
Elena iubea Paştele, fiindcă iepuraşul îi aducea dulciuri şi ciocolată, însă eu ştiam că dulciurile şi ciocolatele pe care le primeam le cumpără mama de la magazin.
Ea era la baie, iar eu în bucătărie.
Deodată, am auzit-o ţipând, iar ea nu ţipă niciodată. Nici dacă se loveşte de ceva şi-i curge sânge, tot nu ţipă. Se uită la deget, să zicem, strânge din dinţi, şi nu plânge.
M-am speriat foarte tare şi am fugit repede în baie.
Am găsit-o udă toată şi cu nişte urme roşii pe mâini şi pe faţă, dar încolo era întreagă.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. De ce-ai ţipat?
- Apa, a spus ea, apa...
- Ce-i cu apa? am întrebat eu.
- M-a fript, a spus ea, m-a fript.
I-am pus mâna pe haine, am simţit că sunt fierbinţi, şi atunci am înţeles: greşise robinetele, ori venise apă caldă cu presiune, a stropit-o, ea s-a speriat şi a ţipat, dar tot i-a dat prin cap să închidă robinetul, d-aia avea urmele alea roşii pe mâini şi pe faţă.
Am luat-o-n braţe, am liniştit-o, i-am schimbat toate hainele, i-am dat cu nişte alifie contra arsurilor pe unde era roşie, am pus-o să bea nişte ceai şi tot nu mă liniştisem, când am auzit-o deodată că întreabă:
- Tu de când ştii să zbori?
- Poftim? am făcut eu.
- Tu de cât timp ştii să zbori? a repetat ea întrebarea.
Nu înţelegeam la ce se referă. Nu înţelegeam ce vrea să spună.
- Oamenii nu pot să zboare, i-am zis. Numai păsările zboară...
- Şi tu de cât timp ştii să zbori? a întrebat ea, încă o dată.
- Eu nu ştiu să zbor, i-am zis. Eu sunt om, nu pasăre...
- Dar eu te-am văzut zburând...
- Când m-ai văzut zburând?
- Mai-nainte, a spus ea. Când ai intrat în baie. Nu mergeai. Zburai...
- Eu? m-am mirat.
- Da, tu.
Nu-mi venea să cred. Şi nici nu puteam crede. Dar Elena, pe-atunci, avea numai doi ani. Şi era şi speriată. Am zis c-o fi din cauza spaimei.
- Spune! am auzit-o, iarăşi.
- Ce să spun?
- De cât timp ştii să zbori?
- Dar nu ştiu să zbor.
- Ba ştii. Şi nu vrei să-mi spui. Dacă nu-mi spui, să ştii c-am să încep să plâng...
În secunda aia, chiar că m-am speriat groaznic.
Elena, în general, nu plânge niciodată.
Însă când ameninţă că plânge, fiindc-ai supărat-o, nu pentru că s-ar fi lovit, e în stare s-o facă ore în şir. Nu se mai opreşte, pur şi simplu.
Şi trebuie dusă la spital.
Voiam s-o împac într-un fel, dar nu ştiam cum.
Aşa c-am luat-o cu binişorul.
- M-ai văzut tu pe mine zburând? am întrebat-o.
- Da, a spus ea.
- Când?
- Ţi-am mai zis... Când ai intrat în baie.
- Şi am intrat zburând?
- Da, a confirmat ea. Zburai...
- Şi cum zburam? am întrebat, ca să înţeleg.
- Aşa cum se zboară, a spus ea.
- Adică dădeam din aripi?
- Nu, a zis ea, că n-ai aripi. Dar ai venit pe sus...
- Pe sus?!
- Da, pe sus, a spus ea. Nu pe jos...
Nu înţelegeam ce spune sau ce doreşte să spună, însă când m-a întrebat din nou de cât timp ştiu să zbor, i-am zis o poveste, că mai demult, într-o vară, când mă uităm eu la televizor, şi-am văzut nişte păsări plutind prin aer, mi-a plăcut, am încercat, şi uite-aşa...
- O să mă-nveţi şi pe mine?
- Da, am spus repede, ca s-o nu mai aud că mă ameninţă iarăşi cu plânsul.
- Când?
- Ei, mai târziu, am spus eu, acum eşti prea mică. Şi copiii n-au voie să zboare...
- Nici însoţiţi de părinţi?
- Nici, am spus eu.
- Dar tu ai zburat! Şi eşti copil! Tu de ce ai voie şi eu nu?
- Ţi-am zis: eşti prea mică.Dar după ce-o să mai creşti şi-o să fii aşa, măcar ca mine, am să te învăţ.
- Promiţi? a întrebat ea, la fel ca mama.
Sincer, nu prea ştiam pe unde să scot cămaşa.
- Promiţi? Altfel plâng!
Asta cu plânsul m-a dat gata.
- Promit, am zis, promit...
- Pe cuvântul tău?
Am strâns din fălci şi am spus:
- Pe cuvântul meu.
Apoi am rugat-o să nu-i spună nimic mamei.
Să rămână secretul nostru.
Şi, peste câţiva ani, când o să mai crească, am s-o învăţ.
Dar să nu spună la nimeni niciodată nimic.
Elena a dat din cap foarte serioasă şi a zis că aşa va face.
Din miercurea aceea, am început, pe ascuns, să exersez în fiecare zi.
Promisiunea era promisiune, trebuia să mi-o ţin.
Mai ales faţă de surioara mea, pe care-o iubesc foarte mult.
Iar astăzi, să ştiţi, zbor destul de acceptabil.
Nu, nu ca o pasăre, că n-am aripi, dar zbor.”

*

Fluturele

A fost odată un om care trăia în casă cu un fluture.
N-avea copii şi nici nevastă, nu fusese căsătorit niciodată şi locuise mereu singur.
Oamenii, în general, îl cam speriau, cu agresivitatea, violenţă şi cruzimea lor, nu reuşise, oricât s-a străduit, să-i înţeleagă niciodată pe deplin, femeile îl intimidau şi l-au intimidat întotdeauna, chiar şi când era mai tânăr, aşa că s-a gândit să-şi ia un animal de companie, pentru a nu mai fi atât de singur.
Animalele sunt prietenoase, blânde, se ataşează puternic de stăpânii lor, n-au pretenţii prea mari şi nu cer decât să fie iubite din când în când sau să li se acorde puţină atenţie.
Dar nu ştia ce animal să-şi aleagă.
A renunţat din prima la ideea unui câine, fiindc-ar fi trebuit să iasă zilnic pe-afară cu el, s-ar fi întâlnit, probabil, cu alţi oameni, care au şi ei câini şi, numai din motivul acesta, oamenii aceia l-ar fi întrebat ba una, ba alta, despre viaţa lui, despre câine, despre idealurile pe care le are, despre fericire, moarte, succes, destin ori şansă, întrebări la care nu găsise nici măcar pentru el răspunsurile potrivite, darmite să le mai şi ofere celorlalţi, aşa că a zis nu.
Câine, nu.
S-a gândit apoi la o pisică. Însă pisicile, se ştie, sunt cele mai greu de îmblânzit animale din lume, de-aia nu există nicăieri, în niciun circ, vreo dresură de pisici, plus că ele, deşi aparent foarte drăgăstoase, îşi ignoră stăpânii, fac numai ce vor sau ce au chef.
Aşa că omul a zis din nou nu.
Pisică, nu.
I-a trecut prin minte şi ideea unei păsări, dar gândul că trebuie s-o ţină închisă, prizonieră pe viaţă înăuntrul coliviei ei, l-a deprimat imediat.
Şi ce pasăre? Una care să cânte mereu sau una care să tacă?
Un canar... o privighetoare... un papagal...?
Şi-ar fi trebuit nu una, ci două, mascul şi femelă, care s-ar fi împreunat... şi-ar fi avut pui...?
Complicat.
După discuţii lungi cu el însuşi, omul a renunţat şi la ideea unei păsări.
Totuşi, în continuare se simţea foarte singur.
Sigur, cărţile îl mai ajutau.
Când citea, intra nevăzut şi foarte uşor într-o lume complet nouă, unde se întâmplau multe, foarte multe, însă adesea tragice, dureroase, de nesuportat, aproape, unii mureau, alţii erau răniţi, alţii sufereau cumplit, iar el trăia, alături de fiecare personaj, drama acestuia, uneori la o intensitate chiar mai înaltă decât aceea din carte, iar la sfârşit, fiindcă nu putea modifică destinul eroilor, hotărât implacabil de autor, avea un sentiment de vinovăţie şi de neputinţă totodată.
Omul suferea, se chinuia şi murea uneori alături de personajele cărţilor pe care le citea, amărăciunea, disperarea şi tristeţea urmărindu-l adesea zile întregi după aceea.
Aşa că, de la o vreme, a început să citescă numai poveşti pentru copii.
Sigur, şi acolo era violenţă, şi acolo se petreceau drame, dar stilul relatării, cât şi prezentarea faptelor difereau faţă de cărţile pentru oameni mari.
Răul învingea mai rar, de pildă, eroii reuşeau, până la urmă, într-un fel, să scape, iar morală era pozitivă, luminoasă, blândă şi moale, ca pentru copii, nu aspră şi dură, ca în cărţile pentru adulţi.
Era mai bine aşa, dar tot se simţea singur.
Şi a mai încercat, în gând, diverse variante: un hamster... o mică broască ţestoasă... un şarpe neveninos, frumos colorat, pe care să-l poarte la mână, ca o brăţară vie... o pereche de porumbei voiajori... un porcuşor de Guineea... însă mereu mai mult găsea inconveniente şi neplăceri, decât bucurie în alegere.
Nu se putea hotărî deloc.
Şi din cauza asta, omul era foarte trist.
Iar tristeţea, prea multă, aproape că te doare, când eşti şi singur.
Într-o zi, omul stătea la el în apartament, cu toate ferestrele deschise, fiindcă venise vara, era cald, şi voia să se facă puţin curent, tocmai terminase de citit o poveste frumoasă, despre un prinţ şi o mare, se gândea că ar fi bine acum la mare, pe plajă, că mai bate vântul dinspre larg, şi te poţi răcori, când, deodată, în sufragerie, venind de-afară, fâlfăind graţios din aripi, a pătruns un fluture minunat.
Era cel mai colorat fluture pe care-l văzuse vreodată.
De-a dreptul uriaş, cu două aripi enorme, ample şi largi, care semănau cu pânză pictată a unor tablouri, fluturele zbura leneş prin cameră, deloc speriat de mediul străin unde nimerise, şi se aşeza când pe aparatul de radio, când pe colţul bibliotecii, când pe vreun fotoliu, apropiiindu-şi şi depărtându-şi aripile diafane.
Părea să fie, cu siguranţă, un fluture exotic, genul care trăieşte în alte ţări, şi a nimerit, printr-o întâmplare absolut bizară, tocmai aici.
Probabil aparţinuse unui colecţionar, sau scăpase, din greşeală, de undeva, fiindcă nu era un fluture chiar obişnuit.
Mărimea, culoarea şi specia aparţineau unei alte lumi.
La un moment dat, fluturele şi-a luat din nou zborul, a plutit cât a plutit prin cameră, apoi s-a aşezat fix pe umărul omului, la nici o palmă de ochii lui.
De emoţie, bărbatul şi-a ţinut mai multe secunde respiraţia.
Îi era teamă să nu sperie mica vietate, atât de curajoasă şi de imprudentă, totodată.
Însă fluturelui nu părea prea speriat, ba dimpotrivă.
Puţin câte puţin, milimetru după milimetru, a început să înainteze de pe umărul omului către faţa lui, de parcă ar fi dorit să-l vadă mai bine.
S-a apropiat atât de mult, încât, dacă-şi desfăcea aripile, i-ar fi atins obrazul.
Bărbatul şi fluturele se uitau acum unul la altul de la o distanţă foarte mică.
Omul îl privea pe fluture şi fluturele îl privea pe el.
După alte câteva secunde, făcând un salt uşor, fluturele i s-a aşezat de-a dreptul pe cap.
Bărbatul nu-l vedea, dar ştia, simţea că fluturele e acolo, din cauza că insecta îşi tot desfăcea şi închidea aripile acelea enorme.
Ce fac acum? se gândea omul, fără a cuteza să se mişte.
Dacă mă ridic, se va speria şi va crede că vreau să-i fac rău...
Şi eu nu vreau să-i fac rău... Nici să-l sperii...
Dar cât, oare, să mai stau aşa?
Mă confundă cu o floare?
Crede că sunt tatăl... ori mama lui...?
Şi de unde o fi apărut? Că nu se teme de oameni, pare-se... şi e obişnuit cu ei...
Hai să încerc să mă ridic foarte încet, îşi spuse după o vreme bărbatul, să vedem ce se întâmplă...
Omul îşi îndrepta corpul, puţin câte puţin, milimetru după milimetru, până ajunse în poziţie verticală.
Fluturele continuă să stea pe capul lui.
Apoi omul se îndreptă, puţin câte puţin, milimetru după milimetru, până în dreptul unei oglinzi, privindu-se.
Da, avea un fluture pe cap.
În momentul acela, parcă ştiind că trebuie să se pună în valoare şi, mai ales că se află în faţă unei oglinzi, fluturele fâlfăi de câteva ori din aripile lui uriaşe, dar nu-şi luă zborul, nici nu-şi schimbă poziţia, ci rămase pe capul bărbatului.
Atunci omul înţelese.
E fluturele meu, îşi spuse el fericit, e fluturele meu.
M-a căutat cât m-a căutat, iar acum m-a găsit.
Nu vrea să plece, ci vrea să trăiască alături de mine.
Eu m-am născut pentru el, iar el s-a născut pentru mine.
Aleluia, spuse omul lăsându-se în genunchi.
Mulţumesc, Doamne, mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc...
Din ziua aceea, omul şi fluturele lui nu s-au mai despărţit.
La început, omul a închis toate ferestrele, de teamă că fluturele să nu iasă afară şi să se piardă, dar, după un timp, când s-au mai obişnuit unul cu altul, lasa ferestrele deschise ziua şi le închidea doar noaptea, când se culcau amândoi.
El dormea în pat, normal, iar fluturele alături, pe o mică noptieră de lângă pat.
În fiecare seară, înainte de culcare, omul îi citea poveşti fluturelui, ca unui copil somnoros, şi fluturele părea că le-ascultă cu atenţie.
Nu putea vorbi, desigur, însă dacă-i plăceau unele poveşti, la sfârşit, fluturele bătea de mai multe ori din aripi, ca şi cum ar fi aplaudat.
Omul a umplut toată casa de flori, ca vietatea să poată alege şi să aibă de unde alege.
Fluturele zbura de pe o floare pe altă, venea apoi şi i se aşeza ba pe mână, ba pe frunte, sau chiar pe ochi şi cei doi erau foarte fericiţi împreună.
Uneori, fluturele mai ieşea şi pe-afară, însă revenea, de fiecare dată, şi noaptea dormeau, ca de obicei, unul lângă celălalt: omul, în pat, şi fluturele alături, pe mica lui noptieră, de lângă pat.
Bărbatul petrecea ore-ntregi uitându-se la fluture, ca la un uriaş ecran, zburător şi colorat, care valsează prin cameră de colo-colo.
Simţind că e privit, câteodată fluture dădea adevărate spectacole: făcea largi piruete prin aer, se arunca de sus până aproape de nivelul solului, aidoma unui avion, se răsucea prin aer şi aşa mai departe.
La final, după terminarea demonstraţiilor, era rândul omului să aplaude, încântat.
Fluturele bătea uşor din aripi, mulţumind cu discreţie.
Şi-au trăit aşa, fericiţi, împreună, multă vreme: aproape trei luni.
Într-o zi, vântul a început să bată tare afară şi a plouat mult.
Omul a închis ferestrele, de teamă ca fluturele lui să nu răcească.
Ar fi dorit să-l îmbrace, dar nu ştia cum şi cu ce anume.
A căutat şi pe net, însă nu a găsit o îmbrăcăminte adecvată pentru fluturi.
Şi fluturele se pare că a luat un microb de undeva, fiindcă într-o noapte omul s-a trezit şi l-a auzit pe fluture cum tuşeşte.
A aprins imediat lumina şi s-a uitat la el.
Fluturele, sărmanul, suferea: se vedea limpede pe faţă lui, de obicei foarte veselă.
Acum avea obrajii contractaţi, o dungă mare, adâncă, pe frunte, şi tremură.
Aripile-i atât de frumoase – tresăreau, zduduite de frisoane.
Ce mă fac? s-a speriat omul, ce mă fac?
I-a suflat peste aripi, l-a mângâiat uşor, i-a adus apă şi miere, a stat lângă el până dimineaţă.
În zori, vai! fluturele a murit.
Micul lui corp a devenit ţeapăn, iar aripile au rămas inerte.
Omul a vegheat, împietrit, lângă fluturele lui drag, ore întregi.
Nu-şi imagina cum va trăi din nou singur.
Da, mâine, sau poimâine, trebuia să-l îngroape pe fluture, să-i pregătească o înmormântare frumoasă, dar cum va trăi el în continuare?
Cum va trăi mai departe?
Cum?
La un moment dat, tot gândindu-se şi punându-şi întrebări după întrebări, l-a lovit plânsul.
A luat corpul rece al fluturelui în palme şi l-a sărutat.
Când a vrut să-l pună la loc, a văzut că palmele i se umpluseră de culori.
De multe, multe culori minunate.
Aaaaa..., a zis omul atunci. Înseamnă că şi eu sunt un fluture, doar că n-am ştiut până acum.
Mulţumesc, prietene drag, că mi-ai arătat.
Mulţumesc, prietene drag, că m-ai făcut să înţeleg.
Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc...
Apoi omul a ieşit pe balconul lui de la etajul şase, s-a urcat pe balustradă, a desfăcut larg mâinile şi şi-a luat zborul.
Da, a mai avut el timp să gândească, e dumnezeiesc să pluteşti...
Mulțum....

*

E oarecum liniştitor să crezi in Dumnezeu, spuse bărbatul. 
E simplu să consideri că El are grijă de toate, El se ocupă de amănuntele decisive, El știe de ce face tot ceea ce face, și că în afara dorinței Lui nu există nimic. 
Relaxant, nu?
Stăteam unul lîngă altul pe aceeaşi terasă, la doar o masă distanță. 
Nu îl cunoşteam, nu mă cunoştea. Eram doi turiști în vacanță. Eu coborîsem din cameră să beau o bere, toropit de căldura zilei. Pe el l-am gasit acolo, cu un pahar in faţă, privind spre mare. 
Un bărbat uscățiv, destul de în vîrstă, neatins de soare, într-un costum alb, ușor, elegant.
Și deodată l-am auzit vorbind despre Dumnezeu.
Am ridicat din umeri. Ce să-i fi răspuns?
Îl facem pe Dumnezeu responsabil de actele noastre, a continuat bărbatul. Punem pe seama Lui actiunile noastre. Iar când ceva iese rău, tot pe Dumnezeu îl gasim vinovat, nu?
El a dorit sa fie aşa, spunem. În numele Lui am făcut aşa, spunem. El este legea, biruinţa şi înfrangerea noastră, spunem, nu?
Am ridicat iaraşi din umeri şi mi-am văzut de berea mea.
Şi măcar dac-am putea crede în Dumnezeu din tot sufletul, a reluat bărbatul, fără să mă privească, uitându-se în zare, poate ne-ar fi mai usor. Însa nu credem total, necondiţionat, sincer, nu. Credem mai mult fiindcă ne e teamă să nu credem, credem cu jumătate de normă, credem în timpul liber, credem cînd suntem presați, credem în momentele de ananghie, credem pentru că Dumnezeu e ultima carte cîştigătoare, ultima la care putem apela, e Asul din mîneca noastră, nu?
Am ridicat din umeri confuz: vorbea cu mine?, vorbea cu el?, vorbea singur?, era beat?, filosof?, artist?, nebun?, habar n-am
Şi, în fond, ce să-i fi spus?
Mi-am terminat berea, l-am salutat neglijent, scurt, cu două degete la tîmplă, şi-am plecat.
El a rămas acolo, cu ochii spre mare, fără să se miște. N-a părut să observe gestul. Ducă-se, am zis, ce-mi pasă mie?
Totuși, ceva mă intriga.
După cîteva clipe, m-am întors, privind în spate, apoi am zîmbit larg, cu adevărat bucuros, fiimdcă realitatea îmi confirma bănuiala: omul nu mai era acolo. Dispăruse pur și simplu. Se volatilizase. Poate nici nu fusese niciodată.
Marea, însă, era.

*

 

„Ultimul meu roman a fost un eșec. Criticii m-au făcut praf, cititorii m-au ignorat. Eram din nou nimeni pe lume. Colac peste pupăză, nevastă-mea m-a anunțat că a primit o ofertă de nerefuzat: doi ani de zile la New York, masă, casă și transport asigurate. Doi ani? am scîncit eu. Doi ani, a zis ea, și ochii deja îi sclipeau. Mmbine, am zis și mi-am desfăcut o sticlă de gin. Am continuat să desfac sticle de gin, una sau două pe zi, cel puțin, pînă într-o dimineață cînd am zis gata, ai o viață de trăit. Trăiește-o. Lasă bocetele și supărările. Găsește o soluție de supraviețuire.
Ușor de spus, greu de făcut.
Într-o zi, pe la prînz, zăceam pe balcon, cu o cafea în brațe și priveam copiii din parcul de peste drum. Printre copaci, ca o iluzie, mi s-a părut că văd o girafă. Girafă în Cișmigiu? m-am mirat eu vag, iar în secunda următoare, pe tot creierul meu, de la un capăt la celălalt, a apărut scris, mare, galben pe maro: India.
De emoție, am vărsat cafeaua pe mine. Mintea a început să lucreze febril. India, da, am zis, India, o idee excelentă. Nu vor fi șapte ani în Tibet, ci doi ani de zile în India. Cît stă nevastă-mea în America, pot sta și eu în Asia, că e mare. India, pentru început, apoi mai vedem.
Mi-am făcut un bagaj mic, am luat primul avion și peste aproximativ 22 de ore deja căscam gura prin Bombay. Totul era atît de nou încît parcă nici nu plecasem din București. Mă simțeam, ciudat, ca acasă.”
Care scriitor român ar începe o carte așa?
Da, răspuns corect, nimeni, niciodată.
Care editor român ar accepta un astfel de manuscris?
Da, iarăși, răspuns corect, nimeni, niciodată.
Scriitorul român nu e nebun. El știe că poate să scrie doar ceea ce un editor român ar accepta și sub nici o formă aventuri exotice, romane cu o altă locație decît România sau romane „de circuit”.
Scriitorii de pretutindeni pot începe o carte așa, fiindcă motivul scriitorului care pleacă undeva pentru a se regăsi e unul aproape clasic.
Dar scriitorul român nu-l va folosi niciodată.
Cînd scriitorul român va avea tupeul să înceapă o carte așa, iar editorul român va spune excelent roman, are acțiunea desfășurată pe trei continente, îmi place, abia atunci lumea noastră literară va arăta altfel, publicul își va schimba atitudinea față de autorii contemporani, pe străzi va curge lapte și miere, în copaci vor crește mere de aur și Paradisul va deveni un substantiv comun.