Despărțirea de Mariana

Această rubrică ar trebui să fie despre noi, cei din prezent, despre Casa Kafka, despre ce planuri are Casa Kafka, despre intențiile și direcțiile noastre, despre primul nostru produs – „ Ninge pe teme de Haydn”, dar noi, cei din prezent, suntem aceiași cu noi, cei din trecut, așa că înainte de a vorbi de noi, cei din prezent, vom face un mic ocol și vom vorbi mai întîi de noi, cei din trecut și o mai veche carte a noastră numită „Ura”.

Și acum, povestea:
Cînd eram copilandru, fix în vacanța de vară dintre a cincea și a șasea, peste blocul nostru s-a prăbușit un meteorit. Meteoritul ne-a distrus sufletește și ne-a rupt inimile. Pînă atunci, lumea noastră a fost într-un fel și de la meteorit încolo a fost altfel.
Centrul universului pentru noi, băieții din bloc, fusese pînă atunci parcarea blocului, de care eram foarte mîndri, locul unde se desfășurau toate jocurile noastre, de la nesfîrșitele meciuri de fotbal la orice. Meteoritul a schimbat totul. Acel meteorit de mătase și trandafiri ne-a transformat pe noi, cei din trecut, în ceea ce suntem azi. Meteoritul se numea și se numește încă surorile Acutunoaie, trei fetițe cam de vîrsta noastră: Dorina, Silvia și Mariana.
De Mariana, cea mai strălucitoare spiță a clanului Acutunoaie, erau îndrăgostiți toți băieții, mai mult sau mai puțin. Cum apărea Mariana Acutunoaie în fața blocului, cum ne pierdeam instant capetele și uitam să respirăm. Jocul de fotbal suferea drastic. Ba o echipă lua bătaie groaznic, ba cealaltă, fiindcă atît jucătorii, cît și portarii nu se uitau la mingea de fotbal, se uitau la Mariana. Mariana devenise pentru noi, cei din trecut, centrul universului. Unul cîte unul ne strecuram pe lîngă ea și o priveam ca pe un tablou de Leonardo da Vinci. Odată, țin minte, după ce Mariana s-a evaporat, unul a întrebat: băi, dar unde e mingea? Am privit cu toții parcarea, mingea rămăsese acolo, uitată cu desăvîrșire, și era o minge de fotbal adevărată, care costa o avere, adică măcar vreo 300-400 de lei. 
Mariana exercita asupra noastră o forță mai mare decît cea gravitațională. Îi simțeam prezența aidoma unui parfum tare. Dacă ne-ar fi cerut-o, cred că executam imediat un concurs de sărit în cap de pe bloc, mergeam pe apă ori levitam. Noi eram niște băieți virgini de 12-13 ani, ea era o femeiușcă deplin formată de 13-14 ani. Probabil că era și femeie în adevăratul sens al cuvîntului, deși nimeni n-a văzut-o niciodată cu vreun băiat și nimeni n-a avut niciodată vreo dovadă în acest sens. Dar, în mod sigur, era femeie, așa cum, în mod sigur, noi eram virginii-virginilor. Între noi și ea era o distanță ca de la Pământ la Lună.

Despre mine se știa că sunt un băiețel care citește, fiindcă nu exista ca unul să povestească ceva de vreo carte și eu să spun că n-o știu. Noi, cei din acea vreme, am citit că am citit.
Nu ne-a îndemnat nimeni în mod deosebit, n-a fost o corvoadă, însă nici un program prestabilit.
Așa s-a întîmplat.
Am avut noroc.
Dar nu toți copiii din vremea odiosului citeau.
Eu, da, o făceam.
Și alți doi, trei, patru, maxim, dintr-o clasă întreagă.
Vedetele parcării, idolii copilăriei mele, nu.
Eu am intrat la liceu.
Vedetele parcării, nu.
Atunci s-a petrecut despărțirea. Marea și definitiva despărțire.
Puiu, Ninelu, Lulu, zeii absoluți ai Olimpului meu, au urmat școli profesionale.
Eu eram încă în liceu, ei lucrau prin fabrici, fumau, beau, aveau bărbi și mustăți.
S-au însurat de tineri. Au început să facă prostii și copii, nu neapărat în această ordine.
Eu încă îmi căutam drumul în viață, ei aveau deja o viață.
Și au murit, da, din diverse motive, la treizeci și ceva de ani.
Puiu, Ninelu, Lulu, toți.
După știința mea, sunt singurul supraviețuitor al parcării de odinioară.
M-a salvat cititul? Așa a vrut Dumnezeu? Nu știu și n-o voi ști-o niciodată.
Poate ieși o carte de-aici?
Sigur.
Din fericire, am scris-o, cînd am scris-o, în urmă cu mulți ani.
Se cheamă ”Ura”.
Acolo, Puiu, Ninelu, Lulu, Vasilică, Doru, Lucian și alții trăiesc, sunt vedetele cartierului și așa vor rămîne pentru totdeauna.
Am scris ”Ura” fiindcă îmi era foarte dor de ei și am vrut să îi reînvii. Am vrut să văd ce mai fac în noua lor viață. D-aia pe pagina de gardă a cărții se spune: ”Toate personajele din această carte sunt adevărate. Toate întîmplările din această carte sunt inventate”.

Ura, dragostea mea: pentru noi, cei din trecut, pentru noi, cei care n-am murit încă, deși mulți dintre noi au făcut-o deja, pentru noi, cei care-am fost cîndva exagerat de tineri și nefiresc de frumoși, pentru noi, cei care-am mers la școală în uniforme cenușii, pentru noi, cei care ne uitam la colegele noastre ca la niște zeițe cu sîni în sarafane gri, pentru noi, cei mai virgini dintre toți virginii lumii, pentru noi, cei care nopțile mușcam perna și ne zvîrcoleam în pat aidoma unor pești aruncați de vii în ulei, pentru noi, cei care ne-am zidit tristețile în statui uriașe de lacrimi, pentru noi, cei care când zăream vreo bucățică de piele din coapsa de aur a unei fete ni se părea că ne-am uitat sub fusta Fecioarei Maria, pentru noi, cei îndrăgostiți pînă dincolo de neființă de Marianele, Silviile și Dorinele cartierului, pentru noi, cei care-am fi fost în stare să mîncăm cobre la micul dejun, să ne-aruncăm în cap de la ultimul etaj, să levităm ori să descoperim teorema lui Pitagora înaintea lui Pitagora dacă ele ne-ar fi cerut-o, pentru noi, cei răstigniți de bunăvoie pe crucea dragostei noastre, pentru noi, cei care jucam "nouă pietre", "ruble", "țară, țară, vrem ostași", fotbal și altele pînă la epuizare, pentru noi, cei osîndiți să trăim într-o epocă otrăvită, pentru noi, cei care n-am văzut o sticlă de Coca-Cola adevărată decît după Revoluție, pentru noi, cei care la orele de matematică vedeam numai Arhimedițe și Pitagore în pielea goală pe toate paginile caietelor, pentru noi, cei obligați să strigăm ura! ura! ura! la fiecare 1 Mai și 23 August, pentru noi, cei care urmăream umplerea sutienelor fetelor mai ceva decît cotele zilnice ale apelor Dunării, pentru noi, cei care-am crescut cu cheia-n gît, pentru noi, cei care vizionam Dallas-ul ca pe-un fel de Dumnezeu american televizat, pentru noi, cei care-am învățat ce e moartea, iubirea, disperarea și ura în timpul unei veri poate prea fierbinți, pentru noi, cei care-am intrat în ea niște copii și am ieșit cu riduri adînci pe creier toamna, și aproape bătrîni, pentru noi, cei de-atunci, dar și pentru părinții noștri care mergeau resemnați în fabrici și uzine, sufocați că trebuie să îndeplinească planul cincinal în patru ani și jumătate, pentru noi, cei de mai ieri, pentru toți cei care și-au amanetat amintirile, înghesuindu-le să aibă loc într-o viață viitoare, pentru toți cei care vor să arunce o privire în hăul sticlos și cenușiu al trecutului, dar și pentru copiii de astăzi, cît și pentru copiii copiilor lor, am scris URA, cu duioșie, dragoste și ură totodată, o carte unde toate, dar toate întîmplările sunt inventate, însă toate, dar absolut toate personajele sunt adevărate, inclusiv mult prea ciuruitul fiu al Carpaților, tovarășul Nicolae Ceaușescu, lua-l-ar dracu,
URA! URA! URA!

Anii au trecut, a venit Revoluția, clanul Acutunoaie s-a mutat din acel bloc. Și eu m-am mutat. N-am mai știut nimic de Mariana Acutunoaie de aproape douăzeci de ani. Și, într-o zi, pe neașteptate, m-am trezit față-n față cu Mariana Acutunoaie. Am recunoscut-o pe loc și la fel m-a recunoscut și ea pe mine. Eu nu mai semănam de fel cu băiețelul de altă dată, însă ea rămăsese aceeași Mariană strălucitoare și senzuală, doar că acum părea puțin mai obosită, puțin mai tristă, și avea cearcăne mari sub ochi. Mi-a zis că e măritată, că are doi copii, că nu se înțelege cu soțul, care cam bea, că e vînzătoare într-un magazin, că nu cîștigă cine știe ce și așa mai departe. 

N-am vorbit mai mult de un sfert de oră cu fosta Mariana Acutunoaie. Mi-a spus și numele actual, dar l-am uitat imediat și cu desăvîrșire pentru totdeauna. Pentru mine, ea a rămas și va rămîne mereu Mariana Acutunoaie.

Aceea a fost singura și unica întîlnire cu zeița de aur a copilăriei mele. Dacă aș fi știut asta, dacă aș fi bănuit măcar o fracțiune de secundă, dacă aș fi văzut pe cer scris asta, aș fi rămas lîngă Mariana multe, multe, multe ore, nu m-aș mai fi despărțit de ea, aș fi invitat-o la un suc, la o cafea, la orice, aș fi cerut amănunte despre viața ei, aș fi privit-o lung, lung de tot, să-mi rămînă în minte pentru totdeauna, așa cum mi-a rămas deja, însă nu știam atunci, în ziua aceea, că n-am s-o mai văd niciodată pe Mariana Acutunoaie. 

Despărțirea de Mariana a fost lungă, e dureroasă și încă nu s-a terminat pentru mine. Mereu mă gîndesc la acea zi ca și cum ar fi fost ieri. Despărțirea de Mariana mă va urmări toată viața. Cred că și la o sută de ani, dacă voi prinde, și atunci voi continua să mă gîndesc la despărțirea mea de Mariana.

Despărțirea mea de edituri nu a fost atît de dramatică și de intensă ca despărțirea de Mariana. Ea s-a produs firesc, absolut natural, ca o ploaie de toamnă în septembrie.
Taurul trebuia luat de coarne. Odată și-odată pisica știa că va fi ruptă. Ulciorul merge cît merge el la apă, însă într-o bună zi tot se crapă.
Am conviețuit timp de peste treizeci de ani cu editurile din România și nu m-am gîndit niciodată că voi rupe lanțul. Eram un scriitor perfect domesticit. Trăiam în țarcul editurilor românești și-mi ziceam că asta e regula: scriitorul scrie, editurile scot cărți.
Între scriitori și edituri a existat din totdeauna, vrînd nevrînd o relație de subordonare ori de vasalitate. Cel care dă banu' stă în capul mesei, nu? Cel care plătește face regulile, nu? Unul este șeful și ceilalți sunt ceilalți, nu? Cine achită nota de plată merită măcar respect.
La boieri intri cu basca în mînă, boierul poate să te primească ori să nu te primească. Dacă boierul doarme, trebuie să aștepți. Dacă boierul nu e acasă, trebuie să revii. Dacă boierul e în toane proaste, regula e să nu dai ochii cu el.
Tu, ca scriitor, care trimiți o carte unei edituri, nu poți impune editurii regulile tale. Nu tu dictezi cum va arata coperta, nu tu alegi redactorul de carte, nu tu alegi forma de tehnoredactare, nu tu hotărăști exclusiv ce va scrie pe ultima copertă, nu tu hotărăști prețul, tirajul ori drepturile de autor. În toate aceste chestiuni trebuie să negociezi cu editura, iar dacă editura spune nu, de obicei rămîne nu. Tu, ca scriitor, ridici din umeri, strîngi din dinți și mergi mai departe către viitoarea ta operă. Așa sunt regulile în România și așa sunt regulile oriunde pe glob.

„Ninge pe teme de Haydn” s-a împotrivit publicării la o editură tradițională. Parcă mereu, din senin apăreau probleme. Ba că volumul e prea masiv și editura trece prin probleme financiare, ba că s-a închis colecția, ba că după două referate pozitive apare un al treilea care schimbă total cursul acțiunii, ba etc. În fine. Nu stă în intenția mea de a-mi ridica poalele-n cap sau de a ieși cu rufele murdare în stradă pentru a le spăla în public.
Credeam că sunt pe punctul de a semna cu o editură de top, la fel ca și celălalte la care am apelat. Una dintre probleme era că nu voiam să cedez drepturile de editare în străinătate, ci doar drepturile de editare din România. Am considerat și consider în continuare că „Ninge pe teme de Haydn” are un uriaș potențial de export. De aceea, trimit editurii un text în care îi aduc aminte că cedez drepturile de editare doar pentru România, că vreau să am exclusivitate asupra copertei și că nu voi accepta condițiile contractuale anterioare. În secunda următoare primesc un mail din partea editurii care mă anunță că răspunsul ei este negativ complet. Toată lumea a avut probleme cu refuzurile, de la Marcel Proust pînă la J.K. Rowling și Patrick Süskind, omul care a suportat cu stoicism 34 (treizeci și patru) de răspunsuri negative din partea editurilor pînă să-și vadă publicat „Parfumul”. Eu, după 15-20 de refuzuri cred că aș fi renunțat, ori mă apucam de băut. El, nu. Extraordinar.

Și, din nou, mă trezesc în bătaia tuturor vînturilor cu un manuscris îndărătnic în brațe. 
Atunci m-am gîndit, pentru prima oară, să editez eu acest manuscris încăpățînat în regie proprie la o editură pe care nu o aveam. Nu m-am gîndit niciodată că voi vrea o editură. Nu m-am gîndit niciodată că voi pune bazele unei firme de profil. Nu m-am gîndit niciodată că voi fi în situația de a avea pîinea și cuțitul în mîinile mele. 
Atunci, în acele zile de exaltare și confuzie, am hotărît să-mi fac o editură, cum ar fi trebuit să facă și Süskind, la vremea lui.
Cel puțin două săptămîni încheiate m-am gîndit la nume. Orice îmi trecea prin minte nu-mi convenea. Am răsfoit, cred, cîteva sute de denumiri și mi-am dat seama la un moment dat ce mă irita: nu voiam ca editura să se cheme editură. Voiam altceva. Casa Editoriala Cutare, Casa de Editură Cutare, Casa Cutare. Și numele a picat din cer, într-o secundă, și am știut că e bun: „Casa Kafka”. Da, m-am gîndit eu, sună bine, sună rotund, sună promițător, sună frumos. 
Asta a fost cu denumirea.
„Ninge pe teme de Haydn” își găsise în sfîrșit o casă: „Casa Kafka”.
Casa Kafka urma să scoată „Ninge pe teme de Haydn” ca prim produs, apoi să reediteze „Nesimțitul”, o carte de excepție, apărută în anul 1997, smulsă din furia uitării, și mai urmau/ urmează și alte cărți, nu spun care, nu spun cîte, pentru ca surpriza/ surprizele să rămînă întregi. 
Acesta e începutul. 
Restul, desigur, e tăcere. Sau poveste.