De ce „Ninge pe teme de Haydn”?

Pentru că e un titlu bun. Pentru că îmi place. Pentru că îl știu de peste treizeci de ani. Pentru că m-am îndrăgostit de el din prima. Pentru că l-am purtat cu mine peste tot.
Aidoma personajului din Ninge pe teme de Haydn, ori de cîte ori m-am gîndit că voi avea norocul de a scrie o carte importantă ori specială, am zis că, indiferent de conținut, îi voi pune acest titlu. Ideea există și în carte, și aparține personajului meu. Acum nu mai știu: eu am avut mereu ideea asta, sau el? Cînd trăiești multă vreme lîngă cineva, ajungi să-i copiezi pînă și fanteziile. Iar eu am trăit mult cu personajul acesta în minte, deși imaginea lui clară a venit foarte tîrziu.
Aveam de gînd să scriu o carte, credeam că îi știu planul și acțiunea generală, dar n-am pus nimic pe hîrtie, n-am scris o virgulă. În fiecare zi mă gîndeam la subiectul din capul meu și încercam să-l îmbunătățesc. Treaba asta a ținut cîteva luni de zile. La un moment dat, într-o dimineață, am avut clar în minte cum vor arăta primele opt capitole ale cărții. Le-am scris rapid pe o foaie de hîrtie, cu acțiune și desfășurare, am recitit întregul și am zis da, e foarte bine, e aproape excelent, nu am cheltuit în zadar aceste cîteva luni în care n-am făcut decît să mă gîndesc. Toată ziua am fost fericit. Spre seară, însă, am recitit ce scrisesem dimineață, am avut clar senzația că e o porcărie nemiloasă și am rupt foaia. Trebuia, din nou, s-o iau de la capăt.
Felul cum arată cartea acum mi-a venit la peste o lună de la întîmplarea cu foaia, ca un dar picat direct din cer. Într-o secundă am văzut totul, de la un capăt la celălalt. Noua construcție mi-era atît de clară încît am știut exact și numărul de capitole pe care-l va cuprinde cartea: fix 24, nici mai multe, nici mai puține. Ei, în forma pe care-o vei găsi tu, cititorule, cartea are 22 de capitole, dar ultimele două sunt mult extinse. Capitolul 21, în care personajul-scriitor rememorează anumite momente esențiale ale vieții sale, ceva de genul „În căutarea timpului pierdut“, doar el, putea să aibă forma unei cărți.
„Ninge pe teme de Haydn“ este un roman despre cancer și literatură. Cancer – cancer și literatură – literatură. Personajul principal, un scriitor în vîrstă de 52 de ani, aflat singur acasă într-o vară, în timp ce nevasta și copiii sunt la mare, se simte ciudat și are amețeli timp de cîteva zile consecutive. Merge la doctor și, după o consultație urmată de o căruță de analize, află fără nici un drept de dubiu că e bolnav de cancer într-o formă terminală. Cancerul este la creier și e inoperabil. La scurt timp după aflarea diagnosticului, somîndu-i categoric pe doctori, omul află și cît mai are de trăit: zece luni, i se spune. Mai mult sau mai puțin, dar în jur de zece luni. Nu un an, nu doi, ci un număr de luni aproape strict. Despre ce face și cum trăiește în aceste zece luni este vorba în „Ninge pe teme de Haydn“.
Știu, subiectul sperie. Cancerul, în general, ca boală, sperie și demobilizează. Toată lumea știe ce e cancerul, toată lumea a auzit de cancer. Toți am avut părinți, rude apropiate, prieteni, amici ori doar cunoștințe care au murit de cancer. Cancerul poate lovi pe oricine, indiferent de vîrstă, condiție fizică, stare de sănătate, avere ori rang social. Actori, cîntăreți, pictori, regizori, sportivi și capete încoronate au murit de cancer. Regele Charles are cancer, prințesa de Wales are cancer, Joe Biden are cancer.
Încă de la o vîrstă fragedă știam sigur că oamenii sunt de două feluri: cei care fac cancer și cei care nu fac. Și mai știam că, odată cancerul instalat, nu prea mai ai scăpare. Dacă te vindeci într-un loc, te poți îmbolnăvi în altul, apoi în altul și tot așa. Cancerul este aidoma unui buldog care, odată ce mușcă, nu mai dă drumul prăzii. Trebuie să-i crăpi capul buldogului ori să-i tai cu bomfaierul dinții pentru ca buldogul să lase prada din gură. Vindecări există, desigur, dar sunt parțiale și limitate în timp. Pentru a te vindeca definitiv de cancer, ar trebui, după un atac al bolii, să nu mai ai nici un simptom timp de măcar treizeci de ani. Însă întîmplările astea, în statistica oficială a domeniului, sunt extrem de puține.
Scriitorul din romanul meu e un luptător. Află că are cancer, dar nu spune nimănui nimic. În schimb, hotărăște să scrie un ciclu de romane polițiste pentru ca familia, după moartea lui, să nu sufere măcar financiar. Scrie acest ciclu, revizuiește și încheie mai multe opere începute și nedefinitivate, se gîndește la el și la condiția lui, se gîndește la viață, dar în noii termeni, se gîndește la moarte și la Dumnezeu și încearcă din răsputeri să nu înnebunească. Efortul de a ține înăuntrul lui cumplitul secret e la fel de mare ca și lupta cu cancerul.
Nu prea sunt multe cărți de ficțiune cu acest subiect. În literatura română un astfel de text nu există, iar în cea universală abia dacă am găsit cîteva titluri. Cine vrea să caute, găsește numeroase documente, dar ele sunt fie jurnale, fie mărturisiri, fie reportaje la persoana întîi. Opere de ficțiune sută la sută, cu acest subiect, sunt aproape enumerabile pe degete.
M-am cam chinuit scriind textul ăsta. Așa cum Flaubert a mărturisit că e doamna Bovary, și eu spun că scriitorul din carte mă conține într-o proporție destul de mare. Se știe că fără să vrei ești autobiografic, chiar dacă scrii despre viața unei muște. Cînd scrii despre viața unui scriitor, și însurat, și cu doi copii, adică exact în situația mea, evident că elementul autobiografic se extinde.
Deși aș mai putea vorbi cel puțin o zi despre carte și felul în care am scris-o, simt totuși că ar trebui să mă opresc. Pentru toate celelalte amănunte și cum a trăit omul acesta cele zece luni de infern, tu, cititorule, dacă nu te sperie ori te demobilizează subiectul, citește „Ninge pe teme de Haydn“.
O ultimă precizare, jur: am folosit pentru scrierea acestei cărți un principiu sănătos, de nuntă, care spune că e mai bine să rămînă, decît să nu ajungă. Cartea a fost citită de mai mulți oameni. Am fost surprins de varietatea părerilor lor. Pasaje teoretice asupra cărora aveam îndoieli au plăcut enorm cîtorva. Personaje secundare ori întîmplări fără vreo semnificație specială pentru mine au atras atenția altora. Ce să scot și ce să las? N-am știut, la un moment dat, după a cincea lectură și multiple păreri, care este proporția exactă. Așa că am zis, ca la o nuntă bogată, mai bine să rămînă, decît să n-ajungă. 
Am observat o crispare sau chiar o reținere ori de cîte ori am vorbit de „Ninge pe teme de Haydn”. Sigur, „Ninge pe teme de Haydn” e o carte despre cancer, dar asta n-ar trebui să sperie. Nimeni nu a murit împușcat de mafioți fiindcă a citit „Nașul” lui Mario Puzo. Nimeni nu a murit de cancer fiindcă a citit „Pavilionul canceroșilor” al lui Aleksandr Soljenițîn. Cărțile se citesc, cancerul se capătă. Din acest punct de vedere, oamenii se împart în două: cei care fac cancer și cei care nu fac cancer. Nu se știe de ce un om care face cancer face cancer. Nu se știe de ce un om care nu face cancer nu face cancer. Știința e neputincioasă și ridică din umeri. Cancerul e un lunetist orb care trage la întîmplare. Copii, mame, tineri, bătrîni, toți cad loviți de gloanțele lunetistului orb. Nicio regulă nu are prioritate. Poți fi sportiv de top în plină activitate și să faci cancer. Poți să duci o viață sănătoasă din toate punctele de vedere și să faci cancer. Poți fi nefumător convins și să faci cancer la plamîn. Fiecare cancer e unic. O mie de bolnavi de cancer la plamîni nu sunt o mie de oameni care au aceeași boală, ci sunt o mie de oameni care au o mie de cancere diferite. Fiecare cancer ește aidoma unei amprente digitale și se dezvoltă diferit. În evoluția bolii, contează o mie de amănunte nesemnificative. Toți bolnavii primesc același tratament, dar fiecare reacționează diferit. Doi bolnavi de aceeași vîrstă și cu același diagnostic au drumuri proprii. Unul poate muri după șase luni, altul moare după șase ani. Nimic nu-i prestabilit la un cancer. Medicii se adaptează din mers la evoluția fiecăruia, și iau măsuri pe parcurs, dar nimeni niciodată nu poate stabili ceva clar dinainte. Unul are trei cancere și o duce relativ bine, altul are un singur cancer și moare repede.

Toate aceste detalii tehnice, cît și altele, o mulțime, nu le veți găsi în „Ninge pe teme de Haydn”, cartea mea despre cancer și literatură. O carte de literatură despre cancer nu e un cancer. O carte de literatură despre cancer e o carte.

Și în „Pavilionul canceroșilor” și în „Ninge pe teme de Haydn”, deși e vorba de cancer, mesajul final rămîne puternic, sănătos și chiar optimist. La Solzhenitsyn, vindecătoare este puterea dragostei. La mine, vindecătoarea este puterea imaginației. Trebuie să crezi în literatură pentru a crede în aceste două forțe. Dragostea și imaginația nu sunt medicamente prescrise de doctori, nici suplimente alimentare de găsit în farmacii, dar au fost mereu două direcții care au mîntuit lumea și rămîn două arme puternice în lupta cu acest bau-bau planetar înspăimîntător numit cancer.
În concluzie, nu trebuie să vă temeți de „Ninge pe teme de Haydn”. Temeți-vă de cancer, nu de literatură.

„Ninge pe teme de Haydn” n-a fost de la început „Ninge pe teme de Haydn”. În prima fază, textul conținea povestea unei editoare terorizată de un scriitor. Doamna, șefa unei mari agenții new york-eze, realizează că e supravegheată permanent și persoana pe care o face nici măcar nu-și dă interesul de a se ascunde. Într-o duminică, doamna ajunge la firmă fiindcă a uitat acolo un anumit raport contabil despre care trebuie să vorbească luni. Firma se află într-o clădire de birouri cu zeci și zeci de etaje. Cînd ajunge la etajul ei, doamne vede în fața intrării un plic voluminos. Plicul îi este adresat. Pe plic scrie „Pentru Ingrid, cu dragoste”. Iar înăuntru, desigur, se află un manuscris. Abia atunci doamna simte cum o încearcă o teroare rece. Cineva îi știe în amănunt toate miscările, ba chiar și intențiile. Femeie răsfoiește rapid manuscrisul. Este vorba, din cîte-și dă seama, despre un fals jurnal al unui gigolo, care-și povestește aventuriile avute cu diverse femei. La un moment dat, doamna realizează că una dintre acele femei este chiar fiica ei, Melanie. Nu se poate înșela. Personajul din text se cheama chiar Melanie, iar descrierea corespunde. Panicată, o sună pe fiică-sa, dar fata are telefonul închis. Ajunge la ea acasă și găsește același manuscris pe care l-a găsit în fața firmei, dar fără episodul cu Melanie. În continuare, lucrurile se complică groaznic. Este nevoită să ia legătura cu un șef din poliție. Acesta o ascultă și spune că stie perfect persoana care poate rezolva cazul. Paul Auster. Femeia are un șoc. Paul Auster este unul din scriitorii agenției pe care l-a publicat constant, aproape de la debut. Paul Auster scriitorul? întreabă doamna absolut confuză. Nu, răspunde șeful, Paul Auster, detectivul. Există un detectiv care poartă numele de Paul Auster? întreabă doamna. Sigur, spune șeful, și e un tip foarte bun. Doamna are impresia că a intrat de-a dreptul într-o ficțiune care seamană foarte mult cu „Trilogia New York-ului”, romanul celebru al lui Paul Auster. Totuși, e hotărîtă să meargă înainte și se întîlnește cu Paul Auster, detectivul. Paul Auster, detectivul, este un tip ciudat care pare ori nebun ori autist. Acesta îi spune că metoda sigură pentru a ajunge la acel scriitor terorist este să o urmărească pas cu pas. Păi, spune doamna, eu sunt victima, nu agresorul. Dumneata trebuie să-l găsești pe agresor. Exact, spune Paul Auster, detectivul, și-l voi găsi pentru că și el vă urmărește. Într-o bună zi, inevitabil, ne vom întîlni. Iar de aici încolo, textul chiar începe de-a binelea cu „Trilogia New York-ului” a lui Paul Auster. 

Cam prin zona asta umblam. Cam așa arăta cartea pe care urma să o scriu. Numai că, într-o bună zi, am lăsat totul baltă, am uitat de editoare, am uitat de Paul Auster, detectivul, am uitat de tot și am început să scriu o poveste despre un scriitor bolnav de cancer care află că mai are zece luni de trăit. 

Saltul a fost cam mare, de la prima idee pînă la cea finală. Singurul lucru care leagă cele două idei este că scriitorul din „Ninge pe teme de Haydn” scrie un ciclu de romane polițiste, și că „Ninge pe teme de Haydn” începe exact ca un roman polițist. 

Restul e literatură.