Povești vechi și noi

Am auzit prima dată de cuvîntul „cancer” la vîrsta de nouă ani, dar a fost ceva atît de tulburător, încît țin bine minte și-acum întîmplarea. Bunicul meu din partea mamei, Lefter Mihai, a fost un bărbat falnic. Înalt și masiv, cu umerii largi, purta întotdeauna cămașă albă, cravată și pălărie, indiferent de vreme. Îl remarcai ca prezență oriunde. Avea o privire verde, mai tăioasă decît un brici, și cînd se uita o dată la tine înghețai, înghețai. La 60 de ani, continua să aibă părul castaniu închis, pieptănat peste cap, fața întinsă, fără niciun rid, și un aer absolut impunător. Semăna cu Jean Gabin, actorul, însă era mult mai pregnant decît Jean Gabin. Într-o zi, pe cînd aveam nouă ani, părinții mei m-au luat la un spital, anunțîndu-mă că-l vom vizita pe tataie. Tataie, am înțeles, se afla internat acolo pentru nu știu ce.

Era vară, cald frumos.
Am intrat în acel spital, și atmosfera s-a schimbat cu totul. Coridoarele înguste și prost luminate, oamenii de acolo, mirosul de medicamente, chinul și suferința aproape se simțeau fizic în aer. Iar întîlnirea cu tataie a fost devastatoare. În loc să mă întîlnesc cu Lefter Mihai, bunicul meu din partea mamei, m-am întîlnit cu o persoană pe care aproape nu am recunoscut-o. Tataie nu mai era tataie. Cel despre care mi s-a spus că ar fi bunicul meu arăta ca un bătrîn pe moarte. În locul lui tataie, am văzut un schelet în pijama, cu părul complet albit, cu o privire stinsă, cu mîini moi și galbene, ieșind stinghere dintr-o pijama prea largă. Tataie își pierduse pînă și vocea. Am vorbit mai mult prin semne, șoptit, cu un străin. 
Pe coridor, afară, am izbucnit în plîns. „Ce a pățit bunicul?” mi-am întrebat părinții. „Bunicul are cancer”, mi-a zis mama pe un ton jos, aproape cu gura închisă, despărțind cuvîntul în silabe: „can-cer”. 
Nu am putut uita cuvîntul, și nici intonația pe silabe a mamei mele. 
La puțină vreme dupa aceea, o lună sau două, nu mai rețin exact, bunicul a murit. În sicriu arăta și mai jalnic decît la spital. Lefter Mihai a fost primul mort din familia mea. La cimitir, cînd mergeam să-l vizităm, era o singură cruce. Apoi, în timp, a mai apărut una. Apoi încă una, și încă una. 

Domnul Balacteriu, un vecin, era scos zilnic afară, și-l vedeam mereu pe un scăunel cu spatele lipit de un zid, și ochii aproape închiși. Nu vorbea, nu gesticula, nu făcea nimic. Stătea pe acel scăunel, la umbră, sprijinit cu spatele de un zid, și asta era tot. Cînd i-am întrebat pe ai mei de ce nu vorbește domnul Balacteriu, mama mi-a spus pe același ton șoptit, ca o taină, despărțind din nou cuvîntul în două: „are can-cer”.
Din ziua aceea l-am privit pe domnul Balacteriu ca pe un mort și aproape îmi era teamă să trec prin dreptul lui. Domnul Balacteriu a tot fost scos la aerisit o zi, două, o saptămînă, o lună, și cînd nu l-am mai văzut, am știut ce s-a întîmplat.
În fine, am multe întîmplări dintr-astea. 

Cert e, că, în 1991, mulți ani după aceea, am scris un reportaj despre cancer. Pentru asta, m-am dus la Cluj, unde exista un vestit spital de oncologie, și am stat acolo o săptămînă întreagă. Timp de o săptămînă aproape am locuit în spital. Am vorbit cu zeci de doctori, cu zeci de pacienți, cu infirmiere, cu asistente, cu rude ale pacienților, am stat de vorbă pînă și cu portarii care păzeau intrarea în spital. M-am impregnat de cancer. Prima oară, cînd o pacientă și-a dezvelit pieptul, și mi-a arătat sînul extirpat, am avut un șoc. Femeia a făcut asta în mod firesc, fără să i-o cer eu, ca și cum am fi fost rude. La a doua femeie care a făcut același lucru, se chema că am un fel de antrenament. Iar pe a treia, care mi-a arătat pieptul plat, de unde fuseseră extirpați amîndoi sînii, am privit-o cu un aer aproape medical.
Timp de o săptămînă am trăit pe viu scene de coșmar în acel spital de oncologie. M-am întors acasă zdrobit. Capul îmi bubuia continuu, nu puteam dormi, aveam pînă și în gură un gust de medicamente, iar imaginile văzute acolo mă bîntuiau ca niște fantome. 
Trebuia să scriu un reportaj despre această experiență, fusese ideea mea în fond, nu? Trebuia, dar n-o puteam face. Revista era gata de mult, lipsea doar mijlocul, unde trebuia să fie reportajul meu, însă eu nu eram în stare să scriu reportajul. La un moment dat, am fost somat să o fac, pînă a doua zi la ora patru, altfel, mi s-a spus, voi plăti întreg tirajul. 
M-am dus acasă, și am început să beau. De la ora zece dimineața pînă la doisprezece am golit o sticlă întreagă de vodcă. După o sticlă întreagă de vodcă băută pe stomacul gol, desigur că eram cam beat. Ce rețin, este că la ora doisprezece m-am apucat să scriu reportajul, l-am terminat la ora trei, iar la ora patru, conform graficului, am fost în redacție cu foile-n dinți.
Nu știu, pe cuvîntul meu, ce am fost în stare să scriu în reportajul acela. A apărut în revistă, lumea l-a citit, a fost comentat în chip și fel, însă eu nu știu ce conține. L-am scris, fără a-l reciti, și n-am făcut-o nici măcar cînd a apărut în variantă tipărită. Reportajul acela este o mare pată neagră pentru mine. 

Peste un timp, o mătușă de-a mea a făcut cancer și a murit. Apoi, mama mea, care suferea de Parkinson rigid, a făcut un cancer devastator la ficat și a murit în nici trei luni. Apoi, un vecin, om bun și de treabă, mereu săritor, a făcut cancer la plămîni și a murit. Cînd l-am văzut ultima oară era de nerecunoscut, cred că slăbise vreo 50 de kilograme, cel puțin. Apoi, un prieten de-al meu a făcut cancer și a murit. Cînd l-am văzut ultima oară era albastru la față și se plîngea de dureri mari. Apoi, un alt amic de-al meu a făcut cancer și a murit. Tipul locuia în Franța și venea rar în România. L-am văzut ultima oară la un Crăciun. Era palid, încercănat, tuns chilug, și purta o șapcă uriașă pe cap.

Un bolnav de cancer este aidoma unui bătrîn de peste 90 de ani: moartea poate surveni oricînd, chiar și în somn ori în stare de repaus, și nimeni nu se miră din cale-afară.
Avea peste 90 de ani, se spune, ca explicație la orice.
Un microb, o răceală simplă, un virus te doboară.
Avea cancer, se spune, adică, era condamnat.
O surpriză neplăcută poate interveni oricînd, dacă ai peste 90 de ani, sau dacă ai cancer.
Lumea se-așteaptă să mori. E un succes colosal că ai ajuns la 90 de ani. E un succes că ai cancer și încă trăiești, fiindcă, de multe ori, afli că ai cancer adesea prea tîrziu, cînd nu se mai poate face nimic, și mori repede.
De ce s-a prăpădit? întreabă cunoscuții, prietenii, șocați. Avea cancer, li se răspunde, și nu mai e nevoie de nici o altă explicație. A, îmi pare rău, spun oamenii, n-am știut, Dumnezeu să-l ierte!
Un bolnav de cancer este un om expus.
Iar în față nu i se deschid prea multe căi, ci una singură.
E linia dreaptă dinaintea plecării de pe această lume.
Poate or fi și altele, absolut minunate, însă noi, deocamdată, o știm doar pe asta.
Așa-zisa luptă cu cancerul este o luptă cu tine însuți. Tu nu trebuie să cedezi. Tu trebuie să fii activ. Tu trebuie să te confrunți permanent cu tine. Tu trebuie să ai un rol dinamic și sportiv, aproape.
Inerția, rutina, blazarea, monotonia, pasivitatea și staticul nu sunt bune.
E interzis să te predai bolii și medicilor, transferîndu-le lor întreaga responsabilitate și toate consecințele, e fundamental greșit.
Pentru a spera cît de cît la ceva trebuie să te implici, trebuie s-o iei personal, trebuie să se vadă că ai o atitudine, ai un punct de vedere, ai o conduită, ai un plan, o idee, un țel.
Trebuie să te uiți în ochii cancerului și să-l scuipi în față. Ori să-i arzi o palmă peste bot.
Evident, nu poți face asta imediat, cînd ești îngrozit de veste.
A fi diagnosticat cu așa ceva e ca o condamnare la moarte „în alb“.
Hîrtia există, dar nu are trecută pe ea ziua execuției. Dar pe măsură ce timpul trece, te poți revolta. Sau nu. Cei care se revoltă, luptă cu cancerul. Ceilalți, care se predau deja, sufocați de aura adversarului, și-l consideră atotputernic, nu. Între revoltă și supunere există cîteva luni în plus de viață. Ori cîțiva ani.
În loc să fii rece, mort și îngropat, ești dîrz, viu și în picioare.
Cancerul e intimidat de oamenii care gîndesc și îi respectă pe aceia care se împotrivesc.
Instinctiv, din lașitatea lui fundamentală, cînd întîlnește astfel de caractere, cancerul dă puțin înapoi. Puțin, se teme. Puțin, e îngrijorat.
Cancerul îi atacă pe toți, dar nu toți aleg să cedeze. Obțin mici victorii. Armistiții. Scurte clipe de pace. Ușoare relaxări ale conflictului. Liniște.
Ceilalți, de regulă, mor ca muștele. Uneori, mai sunt salvați provizoriu de organism, de gene, de viața dusă înainte, ori de miracole.
Întotdeauna, ca regulă statistică, cei care luptă cu cancerul trăiesc mai mult decît aceia care se predau bolii și medicilor, fără a veni cu o contribuție personală, e lege verificată.
Nimeni n-are șanse totale de reușită, nimeni nu iese viu din această confruntare, nimeni nu învinge cancerul, nimeni nu a învins cancerul vreodată, dar unii bolnavi de cancer au o speranță mai lungă de viață, dacă luptă cu el, iar alții, mai mică, dacă sunt inerți și fataliști.
În plus, există minuni. Minunile sunt irefutabile și supreme.
Un om simplu, dar credincios, care nu se luptă cu cancerul, e salvat uneori de o minune.
Însă un om simplu, necredincios și care nu luptă cu cancerul e victimă completă. E carne de tun. E soldatul din prima linie. Este omul care calcă pe bombă, bomba explodează și el moare.
Mai clar de-atît nu se poate. 

Cancerul și moartea sunt doi lași. Pe front există combatanți și par periculoși. Agită armele lor de jucărie, strigă, bat din picioare. În tranșeele lor de jucărie, cu armele lor de jucărie, îmbrăcați în uniformele lor de păpuși, opun rezistență, sărmanii. Firavi, uscați, mici, vai de capul lor, din punct de vedere fizic, au în ochi o sclipire ciudată și privesc în față cu ură. Citești clar pe chipurile lor supte, brăzdate de riduri timpurii, că nu vor ceda, că nu vor să cedeze fără o confruntare năprasnică, pe viață și pe moarte. Moartea e mai aproape de ei, decît viața. Însă atîta vreme cît mai e o speranță de viață, moartea trebuie să se teamă.
De o parte sunt ei, combatanții de fier, cu puterile slăbite, dar încăpățînați și de neînduplecat, de cealaltă parte, alături, cancerul și moartea.
Ce facem, soro? întreabă cancerul. Ăștia par puși pe treabă. Teamă-mi e că ne vor da ceva bătăi de cap. Îi învingem noi, mormăie moartea. Nu pot sta așa o veșnicie. Hai, du-te, îi spune moartea cancerului, fă-i praf.
Cancerul clipește des din ochi.
Păi, așa, singur? întreabă. Tu nu vii?
Vin și eu, îl asigură moartea, dar mai tîrziu.
Nu, singur nu merg, spune cancerul. Ori împreună, ori deloc.
Bine, acceptă moartea, mergem împreună, dar puțin mai încolo. Deocamdată, să ne ocupăm de ceilalți, care au depus armele. Aici e simplu. Te bagi? întreabă moartea. O, da, spune cancerul lovit brusc de entuziasm, mă bag. Hai să-i facem praf, spune moartea. Hai, spune vesel cancerul.
Aceia care cred în steaua lor, oricît de mică, oricît de îndepărtată ar fi, aceia luptă cu cancerul. Și chiar, a, își spune cancerul, ăsta e combatant, ăsta nu se predă imediat, ăsta are un punct de vedere și o atitudine. Ăsta e un adversar incomod și dificil.
Hai, spune cancerul, nu-mi pun mintea cu el. Hai să-l lăsăm în plata lui, deocamdată. N-am nervi pentru o confruntare directă. Oricum va obosi. Oricum va abandona, la un moment dat. Va avea și el clipe de slăbiciune, de îndoială, de nesiguranță, doar e om, nu?
Îl las acum, spune cancerul, și-l atac mai tîrziu. De scăpat, nu scapă.
Dar, pentru a-mi economisi energiile, hai să mă ocup de ceilalți, spune cancerul.
Uite cum stau, precum mieii, cu gîturile plecate, pe jumătate morți.
Aici e de mine, spune cancerul, aici pot să mă desfășor în voie.
De ăia îndărătnici mă voi ocupa mai tîrziu.
Între „acum“ și „mai tîrziu“ se desfășoară lupta oamenilor cu cancerul.
Între „acum“ și „mai tîrziu“ sunt uneori multe luni, mulți ani de viață, timp prețuit altfel, pentru că e un adevărat cadou. E un dar fără preț, despre care știi că e un dar fără preț, nu doar timp trăit, pur și simplu, ci o minune.
După ce-ai trăit o minune, poți muri împăcat, nu?
Doamne-ajută.
Amin.

Pentru a învinge cancerul, trebuie să-l desconsiderăm. Cancerul nu trebuie privit cu respect, ci cu dispreț. 
Haideți să ni-l imaginăm ca pe o brută analfabetă și pustie, cu ochii mici, apropiați de rădăcina nasului, fruntea îngustă, mișcări greoaie și pasul împiedicat. Mănîncă direct din oală, rîgîie, trage pîrțuri fără jenă, are hainele îmbîcsite, îi put picioarele și nu se spală niciodată pe dinți. Are măselele putrede. Bea băuturi aspre, se șterge cu mîneca la gură, sughite și vomită, cînd se îmbată. Nimeni, niciodată nu l-a plăcut. Nici o fată nu a suspinat după el. S-a culcat doar cu două prostituate, iar prostituatelor le-a fost scîrbă de actul comis și s-au spălat bine după aceea, peste tot, au stat ore lungi în baie pentru a scăpa de mirosul lui, de animal împuțit, s-au pilit, dorind să uite cît mai repede experiența și au jurat că altă dată nici plătite în aur nu vor mai accepta așa ceva.
Bruta are scula mică și îi place să chinuie.
În copilărie, omora pisici, pui de cîine, rupea aripile fluturilor și urina pe mușuroaiele de furnici. Privea moartea micilor ființe de-aproape și rînjea satisfăcut.
Pe fetele acelea le-a tăiat cu lama și le-a tras de păr.
Apoi a plecat, fără să plătească. A primit consemn, desigur, iar cîțiva bărbați au amenințat că îl vor scopi, dacă le cade în mîini.
Soldatul din buncăr se masturbează zilnic din cauza frustrărilor de tot felul. Apoi uită să se spele și mănîncă fasole din conservă cu aceleași mîini. E plin de coșuri pe față. Are furuncule pe tot corpul din cauza lipsei de igienă. Umblă nebărbierit și murdar. Se scobește în dinți.
N-a citit în viața lui o carte. Învățătoarea l-a declarat imbecil. A prestat numai munci necalificate, pînă a venit vremea să meargă în armată.
În armată, unde nu trebuia să gîndească, ci doar să execute ce i se spune, s-a simțit ca în sînul lui Avram. A primit haine, bocanci, manta și armă. A învățat animalic să tragă la țintă și, cu ochișorii lui porcini, țintea bine. A fost lăudat, pentru prima oară în viața lui. I s-a spus bravo.
A primit o permisie de cîteva ore în oraș. Orașul, ca orice semn de civilizație, l-a intimidat. Mergea timid pe străzi și i se părea că toată lumea îl privește ciudat. Pentru a scăpa de presiune, a intrat în prima crîșmă, a băut cîteva ore bere cu rom, a mîncat brînzoaice, a fost de zeci de ori la WC, iar la final a vomitat totul. La unitate, înapoi, n-a mai ajuns.
S-a dat alarma. A fost găsit pe un maidan, dormind printre buruieni și rahați de cîine. Se pișase pe el. N-avea tunică, bonetă, centură și bocanci. Golanii, probabil, îl prădaseră. I-au lăsat doar pantalonii pe el. Nu se știe exact ce a avut loc, dar bruta părea bătută. Dinții din față erau sparți și îi curgea sînge din nas.
Cînd patrula militară l-a somat să se ridice, bruta, confuză, a răspuns cu o înjurătură. A primit un bocanc în coaste. Asta se pare că a enervat-o pe brută și a sărit la bătaie. Rotea brațele ca o păpușă stricată. Totuși, în ciuda necoordonării dintre creierul lui mic, îmbibat de alcool, și mișcarea dezordonată a mîinilor, a reușit să atingă vreo doi. Au vrut să-i pună cătușele. Culcat la pămînt, cu fața în jos, ciudat pentru statura lui, s-a răsucit și a mușcat un soldat tare de picior. Omul, înnebunit de durere, a început să urle. Peste brută s-a abătut o ploaie de lovituri. Încăpățînat ca un buldog, bruta nu dădea drumul piciorului. Atunci a primit acea teribilă lovitură în cap, cu patul armei, în urma căreia, din tîmpit ce era, a devenit și mai tîmpit.
Prima oară l-au dus la spital, unde i s-au aplicat patru copci. După ce și-a revenit, în urma raportului întocmit de căpitanul patrulei, plus că deja fusese declarat dezertor, ca urmare a neîntoarcerii la unitate, a primit două luni de arest sever.
Dormea pe un pat de lemn, fără așternuturi, și era trimis ba la crescătoria de porci, să rînească rahatul animalelor, ba la desfundat WC-uri și alte munci sezoniere.
Toți au observat că e mult mai prost și mai îngălat decît de obicei.
Dacă i se spunea ceva, se uita bovin și părea că nu înțelege. Trebuia să i se repete de mai multe ori ordinul și să i se arate fizic, prin gesturi, ce are de făcut. Putea sta ore întregi cu privirea în gol. Bun, mai făcea el asta și înainte, dar măcar reacționa, dacă era strigat. Acum, se uita în jur complet imbecil și fața lui nu exprima nimic.
A fost descoperit sodomizînd niște porci. La început, îngrețoșați, oamenii au vrut să uite episodul. Însă cînd a fost surprins din nou sodomizînd niște bieți godaci, proaspăt fătați de scroafe, n-au mai avut încotro și iar a primit arest. Și tot așa.
I se dusese buhul. Nimeni nu-i mai zicea pe nume. Toți îi spuneau August, prostul. Omul, cretin de-a binelea, fiindcă i se interzise accesul la ferma de porci, a început să facă avansuri sexuale diverșilor camarazi. După mai multe bătăi, a renunțat. Se masturba noaptea, în pat, la WC ori de puținele ori cînd era convins, mai mult cu forța, să meargă la baie, pe motiv că pute aidoma unui sconcs putrezit și nu poți respira în preajma lui.
Se zvonea că nici hîrtia igienică nu știe să o folosească.
Omul era complet o pacoste.
Pentru a învinge cancerul trebuie să ni-l imaginam ca pe un fel de August, prostul. August, prostul, nu are pic de inteligență, ci doar reflexe animalice.
August, prostul, este cancerul. El se instalează în noi ca un soldat apărat de un buncăr, August, prostul, este dușmanul din buncăr. Pentru a scăpa de prezența lui vicioasă în unitate, cineva hotărăște ca August, prostul, să fie instalat în buncăr. I s-a spus ce are de făcut (practic, mai nimic), i s-a repetat și i s-a arătat fizic de mai multe ori, i-au lăsat o provizie uriașă de fasole cu cîrnați, la cutie, mîncarea lui preferată, un munte de pesmet, ceai, cafea, zahăr și ce s-au gîndit ei că i-ar mai trebui.
Și astfel, a început cea mai fericită perioadă din viața lui August, prostul.
Nu avea șefi, era propriul lui stăpîn. Se trezea cînd voia, se băga la somn cînd voia, mînca fasole cu cîrnați în prostie și se masturba în prostie.
Tot ce trebuia să facă era să mimeze că e cineva prin zonă. Atît. 
Uite-l cum se scarpină pe burtă cu satisfacție după ce a mîncat cu poftă a patru sutea conservă de fasole cu cîrnați și s-a masturbat de trei sute de ori.
Stă în fund ca un bursuc mare și privește bovin platoul imens din jurul buncărului. N-a avut niciodată curiozitatea de a-l explora. Nu i-a dat prin cap. Și, de altfel, ce să caute în afara buncărului? Fasolea e aici, spirtul e aici, pînă și draga de hîrtie igienică e aici. Afară e nimic. Atîta minte are și el: nici un om cu scaun la cap nu iese în nimic.
Totuși, azi, după două conserve consistente, parcă e încercat de niște gaze.
August, prostul, se bășește fantastic. Bum, bum, bum, răsună de mai multe ori la fundul lui. Da, acum e mai bine. Totuși, îl încearcă un ușor sentiment de vinovăție. Parcă s-a bășit prea aproape de buncăr. Hîrtia igienică e posibil să fi auzit. Hîrtia igienică, se știe, e foarte sensibilă. Cuvintele și gesturile prea tari o jignesc. Sensibilitatea ei naturală e bruscată. Hîrtia igienică, această felie de-a pururi virgină, suferă în tăcere cînd întîlnește grobianism, proastă creștere și mitocănie.
Da, a fost un porc, își spune August, prostul și decide să-și ceară scuze de la scumpa lui hîrtie igienică. Dar nu știe cum să o facă. Inspirația i-a lipsit întotdeauna. A fost doar animalic și brutal chiar și în momentele cînd sufletul lui palpita de sentimente sincere.
Știe că e îndrăgostit mortal de frumoasa hîrtie igienică și că nu va reuși niciodată să se ridice la înălțimea purității ei, dar asta e soarta lui, asta e, în fond, soarta tuturor îndrăgostiților fără speranță de cînd e lumea lume, și poate chiar dinainte. Iubitele sunt niște catedrale, iar ei, îndrăgostiții, niște simpli pelerini, care vin cu greu de departe, doar pentru a se închina smeriți în fața măreției lor. Nu le trebuie apă, nu le trebuie pîine, săpun, să se spele, ori paturi, unde să doarmă. Împuțiți și rufoși, îndrăgostiții mănîncă de pe jos și dorm în buruieni, laolaltă cu șobolanii, lăcustele și cîinii. Murdăria și duhoarea fac parte din religia lor. Păduchii le sunt prieteni buni, un suport de nădejde în orice împrejurare.
Jegul e Steaua lor Polară. Cui îi pasă de igienă ori de aspectul fizic, dacă e îndrăgostit?
În codul lor moral scrie să cinstească mizeria cea de toate zilele și să-și respecte microbii. Adevărați Romeo și Tristani, mai adevărați decît adevăratul Romeo și adevăratul Tristan, acești cavaleri medievali prin WC-urile lumii, orbiți de dragostea pentru Julietele și Isoldele lor, încă se luptă cu săpunul și periuța de dinți, zilnic, și reușesc mereu să iasă învingători.
Hîrtia igienică, însă, e un Everest. Se uită în direcția lui cu ochii mijiți de strălucirea aproape inaccesibilă a vîrfului maiestuos pierdut printre nori, oftează și spun cu obidă: nu, e prea greu, nu, e prea departe, nu, niciodată, eu, nu.
Hîrtia igienică îi complexează.
Pe lîngă faptul că e atît de frumoasă și de pură, are în denumirea ei termenul de „hîrtie“, materia primă din care sunt făcute cărțile, deci, e și deșteaptă, și instruită, și cultă.
Cum să privești către acest diamant, altfel decît din genunchi, copleșit de personalitatea lui bubuitoare, cu fruntea plecată și respirația mică, să nu-i tulburi aura?
Hîrtia igienică, pentru mulți, e aproape o zeitate. Nu degeaba s-au construit sute și mii de temple, pretutindeni, în cinstea ei, și atîția oameni o venerează zilnic, într-un mod mîrșav și josnic, dar o venerează. Ce s-ar face ei fără binecuvîntarea numită simplu „hîrtie igienică“?
E, le-ar fi greu sau nu? Desigur că le-ar fi greu. Însă oamenii uită repede minunile. Sau se șterg la fund cu ele, apoi le aruncă în apa scîrboasă a WC-urilor ca pe niște gunoaie.
Apa aceea, la început, sigur a fost sfințită. Te puteai unge pe frunte cu ea, în numele Tatălui, al Fiului, și al Sfîntului Duh, dar oamenii, acești păgîni ai nimănui, au uitat repede scopul inițial. Apa aceea, la început, desigur că avea puteri tămăduitoare. Cu o singură sticluță te vindecai de toate bolile lumii, iar dacă luai dimineața, pe stomacul gol, o gură, te puteai considera dumnezeit, răsturnai munții și puteai despica mările cu un simplu gest.
Ehei, unde sunt vremurile de altădată? oftează August, prostul. Cîtă decădere și deșertăciune. Un adevărat bal. Rușine, oamenilor, spune indignat August, prostul. Puțini mai sunt în stare să țină vie flacăra credinței, murmură el, încălzit de fanatism religios pentru sfînta hîrtie igienică, și, neatent, cade într-o groapă.
Groapa e adîncă. August, prostul, se rostogolește mult pînă la fundul ei. Groapa e imensă și are pereții aproape verticali, înclinați de o ușoară pantă. August, prostul, cade rău. Groapa seamănă cu un crater uriaș de obuz. August, prostul, vrea să se ridice în picioare, dar nu poate. Are zeci de fracturi și capul spart. E mai mult mort, decît viu. Orice mișcare îi provoacă dureri. La o încercare simplă de a se rostogoli pe o parte, pentru a-și scoate măcar mîna de sub el, involuntar, îl trec, instant, și căcarea, și pișarea.
August, prostul, stă în propriile dejecții, suferă și pute. Simte că va muri. Lacrimi mari, cît vrăbiile, îi apar în ochi. Vai, suspină el, și nici nu mi-am luat rămas bun de la draga mea hîrtie igienică, farul călăuzitor al vieții mele! Ba m-am și bășit, cînd am ieșit afară, de față cu ea, aproape. Am pîngărit-o, ca ultima brută. Ce n-au reușit hoardele de violatori, care voiau să-i smulgă floarea virginității, am făcut eu. Rușine să-mi fie, spune August, prostul și, de oroare, își dă cu rahat cald pe față. Pentru că i se pare că e prea puțin, pentru a mai salva ceva din crunta vinovăție care-l apasă aidoma unei tălpi de uriaș beat, își dă cu rahat și pe cap. Și pe ochi. Și pe frunte. E tot, în splendoarea lui eroică și abjectă, un rahat mare, mînjit de propriul rahat. Dar măcar așa simte că s-a autopedepsit, deși mirosul de rahat și prezența lui nu l-au deranjat niciodată, însă așa a auzit că procedează ceilalți, violatorii, și vrea să-i umilească sincer, cu armele lor.
Hîrtie igienică, fetițo, iubita mea dragă, adio, mai strigă el cu ultimele puteri.
Un val de sînge îi țîșnește din gură.
Privirea i se întunecă.
Trăiește ultimele clipe ale vieții lui împuțite.
Te iubesc, fecioară între fecioare, mai strigă el, din toate puterile, apoi moare.

Din toate aceste întîmplări concrete sau imaginare, cît și din altele, s-a născut „Ninge pe teme de Haydn”. 
Restul e în carte.