Scene din existența cotidiană, întîmplări, personaje, viață

Ion Maftei e taximetrist. De Ion Maftei nu a auzit nimeni. Eu însă îl ştiu bine, fiindcă e văru-meu. Unul dintre ei, că am mai mulți.
Ion Maftei duce o viaţă mizerabilă, de individ prizonier în propria existenţă, este mereu hăituit de datorii, se află în plin proces de divorţ cu nevastă-sa şi locuieşte împreună cu "fimeia" - după cum spune el - şi copilul într-un apartament infect de două camere confort doi, la etajul patru al unui bloc dintr-o zonă sordidă a oraşului.
Când am fost la el prima oară după ce s-a mutat, aproape mi-a venit să vomit. Intrarea în bloc, de mărimea unei vizuini, scările murdare şi distruse, palierul acela îngust cu patru uşi una lîngă alta, ca nişte sicrie pe verticală, lumina chioară de pe casa scărilor, mizeria, mirosurile, fauna, cât şi locaţia imobilului mi-au creat o impresie puternică de coşmar lichid, ceva între oroare, tristeţe şi repulsie.
Ion Maftei, ca orice şofer, se crede un tip deştept. Nu ascultă manele, nu se uită la "Românii au talent", nu le are cu fotbalul şi urmăreşte ştirile de la televizor fără să le creadă prea tare.
Are în casă discografia completă a formaţiei Pink Floyd, îţi poate vorbi despre David Gilmour ore întregi, ştie pe de rost toate versurile cântecelor, iar în biblioteca lui puteţi găsi Cioran, Dostoievski, Musil, Gogol şi Sartre. Văru-meu n-a mai citit o carte de treizeci de ani, cred, însă operele acelor autori, pe cuvîntul meu, se află acolo.
În vremea odiosului, Ion Maftei era (este şi acum, dar într-o altă formă) un revoltat. Pe Ceauşescu nu-l scotea din "bou' ăla de cizmar", conducătorii ţării erau "împuţiţii ăştia de comunişti", asculta numai Europa liberă şi plănuia să fugă din ţară. Odată chiar a făcut-o, dar a fost denunţat de cineva şi s-a întors de la Timişoara escortat şi cu cătuşe la mîini. Printr-o întâmplare, a scăpat de puşcărie, însă a intrat într-un program sever de monitorizare.
Între mine şi el e o diferenţă de şase ani. Eu, pe vremea aceea, terminasem deja o facultate şi scriam pentru un ziar studenţesc. Iar taică-meu mi-a trasat sarcină să mă ocup de individ.
Atunci i-am pus în mână prima carte. Am început tare: Dino Buzzati - Deşertul tătarilor. I-am vorbit despre autor, despre povestirile cuprinse în volum, i-am făcut capul mare şi l-am trimis acasă.
Peste câteva zile Ion Maftei a venit la mine transfigurat. Îi plăcuse cartea extraordinar şi mai voia. Am început să bag în el la greu: Marquez, Sartre, Tolstoi, Camus, Gogol, Dostoievski.
Venea bietul Ion Maftei după fiecare lectură parcă alt om. Cărţile acelea, nu foarte uşoare, fiecare în parte şi toate la un loc, explodau în capul lui. Vorbea altfel tipul, privea altfel, se transformase cumplit. Parcă şi de mers, mergea altfel.
Maică-sa era fericită şi voia să mă pună la icoană: Ion stătea în camera lui şi citea. Ion asculta Pink Floyd. Ion era de nerecunoscut. Dintr-o brută periculoasă, cu aspect de bătăuş profesionist chipeş, care dormea mai mult prin paturile studentelor decât în patul lui, Ion se făcuse băiat de casă.
După aceea s-a îndrăgostit nebuneşte de o fată, s-a însurat cu ea, a renunţat atât la lectură, cât şi la ideea plecării din ţară, s-a angajat undeva, chiar a primit o locuință, de trei camere, printr-un noroc fantastic, în toamna lui '89, fiindcă deja aștepta un copil, apoi a venit Revoluţia, s-a apucat de taximetrie şi aşa mai departe.
Apartamentul l-a pierdut, destul de repede, prin '96-'97, că taximetria nu mergea prea strălucit, a acumulat datorii peste datorii la întreținere, a fost nevoit să se mute în vizuina aceea mizeră, a dat divorț, între timp, s-a mutat la bunică-mea, într-o cameră separată, de nouă metri pătrați, a vrut să-și ridice o casă, cu banii de partaj, undeva ”la țară”, în afara orașului, ceva simplu, două camere, bucătărie și baie, s-a chinuit ani la rînd cu banii și ratele, toți l-am ajutat, inclusiv eu, însă n-a reușit să ducă proiectul pînă la capăt, băncile i-au mîncat sufletul și l-au lăsat falit, a pierdut tot, este acum un taximetrist aproape bătrîn, că se-apropie de 60 de ani, ranchiunos și posac, îmbrăcat cu haine ieftine, dar fudul, ca unul care a auzit de Buzzati, Gogol și Sartre, continuă să stea în cămăruța aceea de nouă metri pătrați și tot acolo va muri, cred, într-o bună zi, neînțeles și singur, certat cu toată lumea, orgolios, nefericit, răzbunător și aspru.
N-ai avut noroc, vere, în viața asta.
Uneori, mă gîndesc la cărțile alea pe care ți le-am dat, la urmările produse de lectura lor, la impactul literaturii de cea mai bună calitate asupra ființelor fragile, expuse și aproape virgine, vere, ca tine, din punct de vedere intelectual, și nu știu dacă am procedat bine atunci, demult. Dacă te lăsam în voia ta, probabil că azi erai un tip normal, la casa lui, cumințit și supus. Aveai și tu o familie, un cămin, o susținere, un sprijin, cît de cît.
Așa, ești singur, trist, bolnav, feroce și vindicativ.
Habar n-am, vere, ce-ar fi fost mai bine pentru tine, habar n-am, pe cuvîntul meu. Ce știu sigur e că nu vei citi textul ăsta, că nici ”prieteni” pe feisbuc nu mai suntem, amin.

*

Acum niște ani am fost în Suedia, unde am cunoscut un român stabilit acolo. Tipul fugise din țară prin '86-'87, fusese campion național la box, era foarte bun, dar nu putea participa la competiții în străinătate fiindcă avea o rudă plecată ilegal dincolo. Prin urmare, la campionatele europene sau mondiale se duceau alții, pe care el, aici, îi bătea cu mîna stîngă.
Și într-o zi s-a hotărît că-i ajunge, a trecut Dunărea înot, împreună cu un amic, și a ajuns într-o pușcărie din fosta Yugoslavie, Padinska Skela, loc terorizat de o bandă de albanezi, care se purtau de parcă ar fi fost al lor.
Odată, cînd grupul, din nou, s-a băgat în față la masă, el i-a șters un pumn unuia de l-a făcut KO pe loc.
Seara, s-a trezit că e chemat de șeful albanezilor, care i-a zis că ar merita o lecție pentru ce-a făcut, dar că îl iartă dacă se bate cu garda lui de corp într-o luptă egală.
Omul nostru s-a bătut cu ăla și l-a făcut KO din trei mișcări.
Atunci albanezul, impresionat, l-a luat pe el drept gardă de corp, și astfel omul nostru a participat la diverse crime, schingiuiri și mutilări în direct, prin toată Europa.
Odată, șeful l-a trimis, cu o geantă, să o predea cuiva.
Omul nostru s-a uitat la un moment dat în geantă și-a înțepenit: înăuntru era o sumă uriașă de bani, în dolari americani. A avut un moment de ezitare, gîndindu-se ce-ar fi dacă, dar a dus totuși geanta la destinație.
Cînd a revenit din misiune, șeful albanez i-a spus că da, fusese un test, pe care l-a trecut, și i-a propus să meargă cu el la Londra, unde va deveni mîna lui dreaptă.
Românul nostru s-a cam speriat: asistase la destule crime, deja, și perspectiva de a merge la Londra, ca mafiot adevărat, nu-l prea atrăgea.
S-a hotărît să fugă, împreună cu amicul acela al lui.
A trecut numeroase granițe, a fost prins, băgat la zdup, a evadat de la zdup, a călătorit sub trenuri și pe deasupra lor etc.
Într-un final, după vreun milion de aventuri, a ajuns în Suedia.
La un an de cînd trăia acolo, cineva a tras cu o mitralieră în apartamentul lui, iar peste șase luni altcineva i-a dat foc la casă. Întrebat de poliție despre posibilii suspecți, a zis că nu știe nimic, e nevinovat ca iaurtul, habar n-are de vreun dușman.
Și s-a mutat într-o altă localitate, unde l-am găsit eu, profesor de sport, și ridicător de case la roșu în România, însurat cu o româncă, tată de adolescentă.
Într-o seară, cineva îl oprește în fața casei, pe stradă, noaptea, îi bagă un pistol în burtă și îi spune că a fost iertat. Mafiotul albanez a apreciat că n-a spus nimic autorităților.
Dar, l-a și avertizat că dacă vreodată se trezește povestind ceva cuiva, oficial, atît el, cît și familia lui vor muri.
Asta e, pe scurt, laconic, povestea omului din Suedia.
Cînd am auzit-o, în urmă cu niște ani, am vrut să scriu un roman pe subiectul acesta, fiindcă era "cald", omul îmi povestise întîmplările cu mii de amănunte senzaționale, și practic nu trebuia să mai inventez ori să adaug nimic.
N-am făcut-o atunci, nu cred că o voi mai face.

*

Printre copiii din parcarea blocului nostru, aproape oricine îl remarca imediat pe Adi Grasu’.
Toată lumea îi spunea Adi Grasu’, iar el nu se supăra că era numit Adi Grasu’. Mic, negricios, rotund, transpirat, vesel și gălăgios, Adi Grasu’ semăna cu o virgulă în pantaloni scurți.
Prea bleg pentru a fi folosit măcar ca portar, fiindcă primea gol și de la mijlocul terenului, prea încet pentru "nouă pietre", unde era prins primul, prea împiedicat pentru "țară, țară, vrem ostași", fiindcă pica în bot și-și spărgea dinții, era bun totuși să urle de pe margine, să ne-aducă apă, să facă galerie și să se-agite de colo-colo, în zilele cînd nu-l trimiteam să-și golească frigiderul pentru noi.
La un moment dat, peste ani, ne-am întîlnit.
Eu mă schimbasem binișor. Adi Grasu’ părea fix la fel, doar că se mai îngrășase putin. Am băut ceva, apoi m-a invitat la el acasă.
Aici am avut primul șoc: Adi Grasu’ locuia în cel mai mic apartament de două camere pe care l-am văzut în viața mea. Cred că era confort trei, patru, ori sub șapte milioane. Dacă întindeam brațele, aveam impresia că pot atinge doi pereți opuși.
Al doilea șoc a fost să constat ca apartamentul lui Adi Grasu’ e plin pînă la refuz de mileuri, bibelouri, pești de sticlă, iepurași, ursuleți, carpete cu vînătoarea din serai și flori de plastic.
Al treilea șoc a fost să aflu că omul se însurase, avea deja un copil, dar și divorțase, în timp ce eu abia făcusem rost de prima mea prietenă mai stabilă.
M-am simțit aiurea în timpul scurtei mele vizite: am băut niște vin dubios, de la țară, chipurile, dar care mirosea și arăta ca dracu', n-am putut fuma, fiindcă în casa lui Adi Grasu’ nu se fuma, și în general nu prea puteam vorbi; eu eram deja student, el lucra ca magazioner pe undeva, de pescuit, pasiunea lui Adi Grasu’, nu pescuiam, însurat nu fusesem, n-aveam copii, nici alte domenii comune de care să ne apropiem; ne-am amintit de cînd eram noi mici, în parcarea blocului, de unu', de altu', și cam atît.
Și iar au trecut anii, însă mult, mult mai mulți.
Ieri, cînd frunzăream feisbucul, pe cine îmi cad ochii la sugestii de prietenie? Exact, corect, ați ghicit: pe Adi Grasu’! Cum-necum, nu știu. Adi Grasu’-Adi Grasu’, el însuși în persoană.
L-am recunoscut imediat, chiar dacă avea o privire dureros de tristă, era buhăit, purta ochelari și i se rărise mult părul. Dar de gras, rămăsese la fel de gras.
Intru pe profilul lui și înțepenesc. Adi Grasu’ avea trei fotografii pe pagină. Prima, aceea pe care am văzut-o inițial, și alte două, mai largi, cu o pisică uriașă lîngă el, în exact același decor de-acum un milion de ani. Nimic nu se schimbase. Toate mileurile, toate bibelourile, toți peștii de sticlă, toate carpetele erau acolo.

*

Acum cîțiva ani, fix înainte de Crăciun, țin foarte bine minte asta, mă întorceam acasă, pe la unu noaptea. Ger, iarnă, nimeni pe străzi. Puteam să fi luat și un taxi, dar n-aveam chef, prea eram binedispus. Mergeam pe Dacia, bulevardul acela frumos din centru, plin de ambasade și clădiri vechi. Ger, iarnă, nimeni pe străzi.
La un moment dat, mă opresc, aproape electrocutat: pe stîlpul unei porți văd o pereche de ghete care păreau destul de noi. Mă apropii. Nu, nu visam... Pe stîlpul unei porți era chiar o pereche de ghete, foarte frumoase, străine, în mod cert, englezești, pare-mi-se, din piele moale, galben-maro, extrem de puțin uzate, mărime mare. Eu port 47 la picior. Pun una din ghete pe talpa bocancilor din picioare și văd că merge, se potrivesc. Bogdaproste, zic, Doamne-ajută, aleluia, apoi bag ghetele-n rucsac.
Ajuns acasă, le probez. Nu erau exact numărul meu, dar îmi veneau. După cîteva purtări, fiind de piele moale, și-au dat drumul. Am mers în ele cîțiva ani, pe urmă le-am dus bunică-mii, la Iași, că și ea purta 42-43 și n-avea niște încălțări de curte, pentru gheață, zăpadă, ploaie. I-au fost foarte folositoare și mi-a mulțumit pentru ele.
După moartea bunică-mii, am pierdut urma ghetelor, nu mai știu unde sunt acum, însă mereu, cînd m-am referit la acele ghete picate din cer, fix înainte de Crăciun, mereu le-am numit ghetele lui Dumnezeu.

*

În '89 eram publicist-comentator la cea mai cea revistă studențească din România comunistă, Opinia Studențească, coleg cu Dan Radu, Irina Radu, Marius Herghelegiu, Ovidiu Șimonca, Dorina Băeșu (Rusu), Alina Mungiu, Cristian Mungiu, Silviu Lupașcu, Sorin Avram, Liviu Avram, Valeriu Gherghel, Florin Zamfirescu, Constantin Andrei și așa mai departe, lista e incompletă, desigur, plus "Boierul" Daniel Condurache.
Și într-o zi, prin ianuarie sau martie, primesc un telefon de la Ioan Buduca și Radu G. Țeposu, mari șefi la revista Amfiteatru, cea mai cea publicație culturală studențească din vremea odiosului, iar cei doi îmi comandă un reportaj imens, care urma să fie mijlocul revistei, cu ocazia aniversării a o sută de ani de la moartea poetului nepereche, însă unde urma să intre și Creangă, Ion Creangă, ceva de genul "Pe urmele lui Eminescu și Creangă la Iași".
Sarcina mi s-a parut, din start, colosală și am considerat-o cea mai mare miză din viața mea de ziarist în acele vremuri.
Bun, pe scurt, am scris materialul, care a apărut, da, pe două pagini de revistă, și evident că nu mai am niciun exemplar, măcar pentru arhiva mea personală.
Ochei, să trecem.
Și, la un moment dat, am avut ideea de a vizita o stradă din Iași, situată undeva pe la periferia orașului, unde era un pîlc de plopi, iar pe unul din ei chiar stătea înfiptă o plăcuță, pe care scria: "Plopii fără soț", etc, monument al naturii, locul unde Eminescu și Creangă, bla, bla, bla, o explicație turistică.
Pe acea stradă am întrebat, stînga-dreapta, de cineva numit Micle. Sau Eminovici.
La inspirație. Așa. Pur și simplu la inspirație.
Iar cineva, dupa un timp, m-a întrebat: îl căutați pe moș Micle?
Da, am spus eu, fleașcă de emoție.
Vedeți că stă puțin mai încolo, la numărul Ics.
Și la numărul Ics, chiar l-am găsit pe acel moș Micle, care era nepotul direct al Veronicăi Micle.
Bătrînul avea peste 90 de ani, trebuia să urlu pentru a mă înțelege cît de cît cu el, dar era, repet, nepotul direct al Veronicăi Micle.
În casă erau acte, fotografii și manuscrise originale ale Veronicăi Micle.
Ochei, n-am s-o mai lungesc: mă uitam la omul acela fascinat, zguduit de frisoane, cu mîinile reci de emoție, fiindcă mă gîndeam că dacă Veronica Micle a ținut în brațe, demult, cu aproape o sută de ani în urmă, aceasta ființă, acum decrepită, dacă Eminescu a ținut-o măcar o singură dată în brațe pe Veronica Micle, eu, atingîndu-l, îl ating, în timp, pe Eminescu.
Și la plecare, intenționat, i-am ținut nefiresc de mult mîinile în mîinile mele, iar în minte, ca o incantație, spuneam: îl ating pe Eminescu, îl ating pe Eminescu, îl ating pe Eminescu.
Asta-i.
Momentul relatat există concret, ca reportaj, într-o revistă Amfiteatru din vara anului 1989.

*

Spovedania: niște amici și-au renovat casa. Parchet, gresie, faianță, uși, ferestre, tot. Deși aceeași, ca format, casa arată complet altfel. Și, ca să fie treaba-treabă, au chemat și un preot să o sfințească. Normal, suntem invitați. Discut cu nevastă-mea subiectul. Matei prinde din zbor ideea. E puțin panicat: și, întreabă el, care-i treaba? Trebuie să merg și eu la spovedania asta?

Doctori: merg cu tramvaiul. Doi tipi lîngă mine discută. A trage cu urechea e cea de-a doua mea natură. Unul e înalt, uscățiv, cam la 60 de ani, cu un păr suspect de negru, iar celălalt e mai scund. Înaltul povestește: domnule, eu credeam că sunt sănătos. Dar într-o dimineață, acasă, am picat lat. M-au dus ai mei la Sfîntul Ioan, mi-au făcut toată ziua analizele, iar noaptea m-am trezit cu unu lîngă mine care-mi spune: tataie, ești plin de cancer. Ai cancer pînă în gură. Eu zic să te transferăm repede la Fundeni, au ăia specialiști, aparate, secții, că la noi, dacă mori, pînă dimineața, mori și gata, n-avem ce-ți face. Și uite, exclamă omul, au trecut doi ani de atunci, și încă sunt în viață! Nici părul nu mi-a căzut, deși fac chimioterapie. Niște porci, doctorii ăștia, mormoie celălalt.

Țigări: mă duc la Mega-ul din cartier să cumpăr ceva. Și un pachet de Camel? întreabă vînzătoarea. Nu, spun eu, mi-am cumpărat mai multe „cartușe” din Bulgaria, sunt mult mai ieftine acolo. Aaa, se alintă femeia, dacă pînă și dumneavoastră cumpărați din Bulgaria, noi ce mai vindem? Argumentul îmi pare bun. Hai, zic eu, dă-mi și-un Camel românesc, n-am mai fumat de mult țigări la preț întreg.

Biblioteca: pe la Andrii vine un amic, dar ajunge mai devreme. Andrii îi spune că se schimbă și coboară imediat. Mă duc să-l invit pe copil în casă. Nu, zice el, stau aici, în curte. Apar cîinele și pisicile. Îi recomand să nu mîngîie cîinele, că e nespălat de cînd s-a născut, și nici pisicile, că oricum se mîngîie singure, apoi intru în casă. Andrii întîrzie. Ies din nou afară și-l găsesc pe băiat ștergîndu-și pantalonii cu plama. Cîinele ăsta s-a frecat atîta de mine, explică el, că m-a umplut tot de păr. Aveți un robinet pe aici? Da, spun eu, hai înăuntru. Cum intră, dă cu ochii de bibliotecă. Uau, zice el, ce bibliotecă mare! Sunteți scriitor? Da, spun eu, luat prin surprindere de reacția lui. Dar cum ți-ai dat seama? Ei, zice el, după cum vorbiți, după cum arătați, iar acum, că v-am văzut biblioteca, am fost sigur.

Ciobul: nevastă-mea conduce și mănîncă un sandviș. A trecut doar să ne ia pe mine și pe Andrii, n-a mai avut timp să mănînce, și m-a rugat pe mine să-i prepar ceva simplu cu pîine, unt și cașcaval. Nevastă-mea conduce, atentă la drum, și mestecă mecanic. La un stop, privește mai atent sandviș-ul fiindcă nu vrea să muște din șervețel, și observă ceva sclipind în pîine. Scoate cu două degete un ciob de sticlă, mare cît un bob de grîu, extrem de ascuțit, și ni-l arată. Eu și Andrii suntem consternați. La fel și nevastă-mea. Dacă nu era stop-ul acela, sigur înghițea ciobul și s-ar fi întîmplat o nenorocire. Tata, zice Andrii pe un ton glumeț, ai vrut să o omori pe mama? Da, spun eu cam acru, însă nu mi-a ieșit. Poate data viitoare, adaug, gîndindu-mă că de acum înainte, o să-mi fie întotdeauna teamă să mai mușc dintr-o pîine feliată.

Vulpea: niște rude de la țară au mari probleme cu o vulpe. Jivina le-a omorît trei găini într-o săptămînă, și nu pare să se oprească, ba mai mult, a devenit extrem de sfidătoare: traversează curtea fix sub ochii lor, ori stă la doar cîțiva metri de ei, examinîndu-i zîmbitoare, cu un zîmbet ironic întins pe bot. Găinile sunt stresate și refuză să se mai ouă. Cocoșul umblă trist de colo-colo și pare că e gata să plîngă. Disperați, oamenii merg la Primărie și cer o soluție. Li se dă o capcană pentru vulpi. În noaptea imediat următoare, se aude un poc! răsunător, iar dimineața rudele mele văd o ditamai vulpe în cușcă, picior peste picior, cu aceeași sclipire drăcească în ochi. Ne trimit și nouă o fotografie, însoțită de următorul comentariu: „ Vulpea, acest animal de companie al omului”.

*

Viață de grec: ziua stau prin casă, am activități mici, și ies noaptea ori dimineața devreme. Pe la trei-patru, așa, întreg cartierul este al meu. E o senzație de libertate fantastică. Nimic nu mișcă, nimic nu trece. Întreg orașul doarme, în afară de mine. Aud enorm și simt monstruos. Cerul greu și negru, deasupra, gîfîie obosit ca o lehuză. Casele vorbesc șoptit prin somn și-și spun cuvinte liniștitoare. Stelele pîlpîie. Luna, maiestuoasă, strălucește. E o atmosferă de catedrală vie.
Am învățat toată rutina străzii.
Pe la cinci și un pic, iese Denis, mă salută somnoros cu ”să trăiți, domnu’ vecin”, se suie în mașinoiul lui cît o sufragerie și demarează nebunește. Pe la cinci și jumătate, apare o femeie cam la cincizeci de ani, mereu din aceeași direcție, care-mi dă bună dimineața cu o voce sleită. Merge încet, ca pe gheață. Trebuie că are o slujbă de noapte, îmi spun eu.
Între 5,30 și 6 trece un tataie la vreo 70 de ani, foarte vesel și binedispus. ”Bună dimineața, domnu’, bună dimineața”, îmi urează el, întotdeauna de două ori, dă din cap și țopăie sprinten prin zorii care încep să apară.
Pe la șase și-un sfert iese vecina mea elegantă de peste drum, salută, se suie în Audi-ul ei roșu, iar dacă ne intersectăm, mă fleșuiește.
Singurul pe care nu-l ghicesc e un individ relativ tînăr, la vreo 40 de ani, rotofei, îmbrăcat sportiv și încălțat cu bocanci de alpinist. Îl aud mergînd cu mult înainte de a-și face apariția. Ăsta e cel mai antipatic, nu salută niciodată.
Ieri dimineață, pe lîngă toată această rutină, a mai fost ceva: pe la șase și jumătate, am auzit niște voci asiatice și un zgomot de tomberoane. M-am uitat în lungul străzii: păreau a fi niște lucrători de la salubritate, vreo patru-cinci, o echipă întreagă, îmbrăcați în uniforme nou-nouțe, care împingeau niște tomberoane și vorbeau un fel de nepaleză.
M-am oprit să-i privesc. Eu, stăpînul cartierului, nu-i știam, mi-ar fi atras atenția.
Bună dimineața, am spus eu.
Saluuut, a spus unul din ei, melodios și nazal.
Salut, am reluat eu.
Saluuut, mi-au răspuns ei în cor, chiar zîmbind.
Hm, am făcut eu privindu-i cu simpatie, ne internaționalizăm, domnule, ne internaționalizăm.
Azi dimineață, însă, fiindcă e sîmbătă, rutina s-a spart.
N-a plecat nici o mașină, n-a trecut nimeni. Deja mi-e dor de antipaticul rotofei, încălțat cu bocanci de alpinism, care nu salută, dar lasă, man, pînă luni mai e puțin, mi-am zis, și liniștea cartierului, toată, a căzut peste mine.

*

Sunt pe una din aleile generoase care ies din pădure. E în jur de opt seara. Din față, spre mine, vin trei femei și un copil. Femeile par un fel de mamițica, mam’mare și tanti Mița, în capoate și sandale, iar copilul, agitat și drăcos, la vreo 5-6 ani, e curat Domnul Goe.
Copilul izbește cu piciorul în pămînt. Noroi! țipă el. Da, puiule, spun femeile, e noroi, că a plouat. Nu-mi place noroiul, spune copilul. Nici nouă, șoptesc femeile. Hai să ne întoarcem, puiule, îl îndeamnă ele, că e tîrziu și trebuie să-ți bei lăpticul. Nu vreau, țipă copilul, continuînd să meargă înainte. Femeile tac.
Frunze! exclamă iarăși nemulțumit prichindelul, lovind cu palma o tufă. Da, maică, spun femeile, păi, suntem în pădure. Toți copacii au frunze. Nu-mi plac frunzele, spune răspicat copilul. Hai să ne întoarcem, puiule, că e tîrziu, uite, arată ele către mine, și domnul se întoarce. Mai ales, zic eu din mers, fiindcă la ora asta ies țînțarii. Da, maică, sar femeile, vezi? ies țînțarii și ne înțeapă. Mie-mi plac țînțarii, spune copilul răspicat. Femeile tac.
Grupul continuă să înainteze către inima pădurii. Domnul Goe e în față, mamițica, mam’mare și tanti Mița îl urmează supuse.

*

Merg printr-o pădure de lîngă București.
Pădurea e cam la trei centimetri de casă. De la mine și pînă aici fac vreo cinci minute cu țigara-n gură, sau tîrîș. Sau și, și.
Prin pădure întîlnesc tot soiul de persoane: joggeri, bicicliști, culegători de lemne, ATViști, tați și mame, copii, motocicliști, sportivi, călăreți, sau tipi, ca mine, care doar se plimbă.
Azi am dat nas în nas cu o domnișoară care ținea în lesă un cîine.
Domnișoara era înaltă, suplă, frumoasă și cam superbă.
Cîinele, un rottweiler uriaș, avea o privire pe care scria „sînge”.
Am înaintat.
Cîinele a început: „ham, ham, ham, ham”.
„Azi nu dau autografe”, i-am zis, „îmi pare rău.”
Cîinele a continuat: „ham, ham, ham, ham”.
„Degeaba insiști”, i-am zis, „n-am carnețelul la mine. Și nici pix.”
Cîinele a lătrat, cu ochii în flăcări: „ham, ham, ham, ham”.
„Mîine, poate”, i-am zis, „mîine, dacă ne întîlnim din nou, îți promit.”
Domnișoara a zîmbit, mi-a aruncat o privire veselă, arătîndu-și dinții albi, și a trecut mai departe.
Fără vreun „vai, dar cît de spiritual sunteți, pe mine mă cheamă Gabriela”, fără „v-am văzut de multe ori pe-aici, dar n-am îndrăznit să vă abordez, sunteți un domn atît de fermecător”, fără măcar „aaa, scriitorul Cornel George Popa, v-am citit toate cărțile, sunt o fană a dumneavoastră”, fără nimic.
Mi-a zîmbit, apoi a plecat pur și simplu cu rottweilerul pe cărare.
În urmă cu douăzeci de ani nu mi s-ar fi întîmplat așa ceva.
Totuși, este trist pe lume.

*

Ieri m-am întîlnit cu Dumnezeu.
Eram în păduricea de lîngă cartier, în poienița mea preferată, cu fundul pe o buturugă, mă uitam la covorul gros de frunze veștede, la copaci și la toată frumusețea din jur, soarele apunea deasupra cîmpiei din margine, în nuanțe de galben și roșu, mă bucuram că sunt viu, că trăiesc și că pot vedea toate acestea, cînd am auzit deodată, foarte tare, o muzică populară grecească.
Sunetul continua să se apropie.
Și atunci m-am uitat.
Spre mine venea un individ uscățiv, într-o alergare fluentă, dar cu sincope, destul de înalt, nasul drept, fața roșie, cu mișcări bine ritmate, la vreo 85 de ani, dacă nu mai mult.
Părul, atît cît se vedea ieșind de sub o șapcă gri, era alb-alb-alb.
Omul ajunge în dreptul meu, bună seara, zic eu, politicos, jilav de respect și de admirație, bună, răspunde el, continuînd să alerge, trece dezinvolt pe lîngă mine și se pierde în pădure, cu muzica aia grecească însoțindu-l.
Cred că avea o boxă portabilă în buzunar, conectată la un telefon.
Mult după ce a dispărut din cîmpul meu vizual, răsuna pădurea.
Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine tipii de 85 de ani, ori mai mult, care fac jogging prin pădure, la ceas de seară, în timp ce ascultă muzică grecească, sunt Dumnezei.

*

Merg cu trotineta prin cartier. De fapt, aproape zbor. Stau într-o zonă de case, cu asfalt bun şi puţine maşini. Iar multe străzi sunt în pantă. E de-ajuns să împingi de două-trei ori cu piciorul în pămînt şi te-ai dus douăzeci-treizeci de metri. Dar, trebuie să fii şi atent, fiindcă orice denivelare ori piatră, la viteza asta, te-aruncă direct în cap, dacă nu în vreun gard.
Văd o tipă tînără, cu un piept spectaculos, foarte frumoasă, venind din faţă. Mă uit, n-o ştiu, iar eu ştiu, măcar din vedere, toate tipele tinere şi frumoase din cartier. Dau două „pedale” şi ajung în dreptul ei. Ridic ochii şi-aud: „sărumîna”. „Bună”, răspund, şi îmi dau seama că o cunosc; e fiica unor vecini; n-am mai văzut-o cam de multişor şi fetiţa a crescut. Acum, la 13-14 ani, cred, e o adevărată domnişoară. Măiculitză, şoptesc, ce mai cresc fetele astea, domnule!, şi zbor mai departe.
Un moş, cam de-o seamă cu mine, însă mult mai gras, stă pe un scăunel în dreptul unei case. Mereu e aici. Trec pe lîngă el cu o viteză nebună. După ce-l depăşesc, aud din spate: „E electrică?” Frînez dramatic, întrebuinţîndu-mă serios. Plus că şi strada are cea mai abruptă pantă din cartier. „Nu”, răspund, „e mecanică”. „Şi cît a costat?”, e curios moşul. „În jur de şase sute”, răspund, „însă nu ştiu exact, fiindc-am primit-o de ziua mea”. „Aha”, zice moşul, „frumoasă trotinetă!”. „Mulţumesc”, răspund, apoi îmi iau din nou viteză. Panta are o înclinaţie de cel puţin 45 de grade. „O să-mi cumpăr şi eu una!” strigă moşul. Mă întorc, puţin oblic, şi-i fuck un semn cu mîna. E prea departe pentru a mă auzi, indiferent ce i-aş spune. Ochii, fără voia mea, îmi fug peste umăr. Trotineta nimereşte peste un dîmb. Acum zbor de-a dreptul prin aer. Cartierul, dedesubt, e tot mai mic. Uite-l şi pe moşul curios. Se uită la mine cu mîna ţinută streaşină la ochi. Uite-o şi pe puştoaică. Mă priveşte uimită, cu gura larg deschisă. Le răspund, de sus. Plutirea, pe cuvîntul meu, e minunată. Printre nori se merge mult mai bine decît pe asfalt.

*

Două țigăncușe frumoase pe stradă. Cred că au vreo 14-15 ani, dar arată ca niște regine. Una e îmbrăcată într-o ținută de un verde fosforescent, cealaltă e complet în roșu. Sunt înalte și suple. Au fețele albe, neatinse de soare, ochii mari, părul prins în multe codițe, doldora de bani rotunzi, și albi, și galbeni, fuste pînă la pămînt, un mers mîndru și feminin. Amîndouă poartă pantofi cu toc. Parcă pășesc pe o scenă ori sunt la un casting de modă. Emană o energie fantastică și sunt fascinante, ca prezență, mai ales că strada e complet goală. Cele două culori dominante, roșu și verde, îți rup ochii. Merg degajate, cu mîinile pe lîngă corp, și înaintează ca o divizie splendidă de tancuri. Salbele de la gît strălucesc sălbatic. Am sentimentul că privesc un film. Una observă cum mă holbez și îmi aruncă veselă: hola! Hola, răspund. Fetele rîd. Au buzele roșii, pline, și o dantură de vedete. Cea mai frumoasă imagine a dimineții. M-am simțit foarte băgat în seamă.

*

Azi, ies pe stradă să iau un pachet și văd un tip care merge greu, chinuit, abia tîrîindu-se. Mă uit la el mai bine și îmi dau seama că îl știu. Iarna trecută, într-o zi oarecare, cînd m-am întors acasă, l-am văzut fix pe tipul acesta, trîntit pe trotuar ca și cum ar fi mort, în fața casei mele. M-am speriat groaznic. L-am ridicat în fund, l-am pipăit, l-am mirosit. Duhnea groaznic a țuică. Edificat, am zis să-l duc acasă. Cu limba împleticită, omul mi-a spus unde stă și, din fericire, stătea aproape, la doar o stradă distanță de strada mea.
M-am chinuit oribil să-l duc, a fost un adevărat exercițiu de forță, fiindcă tipul abia mergea și era și beat.
În curte, nevastă-sa mai-mai să nu ne primească. Duceți-vă de unde-ați venit, bețivilor, striga. Băgați în voi pînă nu mai puteți! Așa vine un om acasă, pe patru cărări? Afară cu voi, putorilor, să nu vă văd în ochi, că m-am săturat!
În fine, circ de circ, nu glumă. Degeaba explicam eu situația, ea o ținea una și bună. La un moment dat, aproape am urlat, l-am băgat pe tip în casă, l-am așezat pe un scaun și am plecat în niște zbierete demențiale.
După o astfel de fază, cum să nu-l recunosc pe individ?
Părea să fie în aceeași stare de beție ca anul trecut.
Mă duc la el și-i spun hotărît: mergi într-o direcție greșită. Casa ta e în partea cealaltă.
Tipul holbează ochii.
Eu sunt la fel de hotărît: hai să te duc acasă, zic. Acum măcar știu unde stai, apoi adaug: nu mă mai ții minte? Iarna trecută, te-am găsit în fața porții mele, beat, și ne-a făcut scandal nevastă-ta. Ai uitat?
Tipul se uită lung la mine, apoi zîmbește vag. A, da, spune, vecinul.
Vecinul, întăresc eu, vecinul săritor. Și acum, gata, hai, că mergi într-o direcție greșită.
Ba nu, spune, mă duc să iau pîine.
Așa?! zic eu. Te clatini, abia te miști. Vrei să cazi din nou în cap?
Dar n-am băut, spune tipul, așa merg eu, că am o operație la șold.
Mă apropii de el și-l miros. Nu miroase a nimic.
Mă cuprinde o rușine teribilă.
Scuză-mă, zic, am crezut că ești mangă.
Nu, spune tipul, am o operație la șold și merg greu. Dar mă duc la pîine. Vreau să cumpăr pîine.
Ei, atunci, încă o dată scuză-mă.
Noroc, vecine, spune el.
Noroc, vecine, spun eu.

*

Nea Sepi, ori nea Ilie, că-l cheamă Sepi Ilie, este cel mai simpatic vecin al meu. Bucălat, rotunjor, vesel, cu pletele albe în vînt, mereu călare pe un jaf de bicicletă, n-am bănuit niciodată că are peste 80 de ani. Ne-am împrietenit din nimic. Mi-a povestit vreo trei romane despre primele lui soții, niște bestii, am înțeles, și doar o propoziție, aceeași, despre ultima: ”Paraschiva, Dumnezeu s-o ierte, a fost o sfîntă”.
De curînd, nea Ilie, ori nea Sepi, a împlinit 86 de ani și au dat necazurile peste el. Prima oară a avut probleme cu prostata: ”Am urinat sînge, domnu’ Popa, dar știți cum?, roșu-roșu.” Apoi cu memoria: ”Am început să uit, domnule. Uit-uit. Pun un lucru undeva și nu-l mai găsesc niciodată.” Apoi cu somnul: ”Domnu’ Popa, azi noapte iar nu am putut dormi. Stau așa în pat cu ochii închiși, și nimic. Ba a mai apărut și dracul în cameră. Stătea lîngă pat și se uita la mine. Dracu-dracu. Nu m-am speriat, fiindcă știam că nu există, dar ăsta, dracul, nu dispărea.” Apoi cu circulația sîngelui. Apoi cu altele. Ce să fac? I-am sărit în ajutor și ori de cîte ori a avut nevoie de medicamente, trimiteri pentru doctori, mîncare de regim, că are și diabet, sau orice altceva, l-am asigurat că nu e nici o problemă, doar să mă sune și în trei secunde sunt la poarta lui, că, dintre copii, doar o fată stă mai aproape, într-un sat de lîngă București, numai că ”fata” are peste 60 de ani și este și ea puțin bolnavă. Buuun.
Înainte de Paști, nea Sepi, ori nea Ilie, m-a sunat să-mi spună că are niște ouă pentru mine. Ce să fac? Am zis bogdaproste, el a zis ”să fie de sufletul Paraschivei, Dumnezeu s-o ierte, o sfîntă”, ca de obicei, și credeam că asta e tot.
Dar nu.
Două zile după aceea, nea Sepi mă anunță că vrea să-mi dea un miel. Eu: ”mulțumesc, nea Sepi, am cumpărat de la Lidl niște coaste minunate, abia aștept să le prepar.” El: ”păi, mielul nu e mort, domnu’ Popa, ci viu, miel-miel, foarte drăguț și cuminte, o frumusețe.” Eu: ”viu?” El: ”da, viu, miel adevărat” Eu: ”nea Sepi, nu, te rog eu frumos, ce să fac cu un miel viu?” El: ”îl țineți în curte, domnu’ Popa, ca pe-un animal de companie. Îi dați fîn, iarbă, crește, se face mare, îl vindeți, dacă vreți.” Eu: ”nea Sepi, nu, te rog frumos!” El: ”domnu’ Popa, e plăcerea mea.” Eu: ”nea Sepi, nu, cum să cresc un miel în curte?, nu!” El: ”domnu’ Popa, de sufletul Paraschivei, că a fost o sfîntă!” Eu: ”foarte bine, știu, Dumnezeu s-o ierte, dar nu vreau mielul.” El: ”ei, vreți-nu vreți, vin într-o dimineață și vi-l las peste gard. O să vă placă, e așa de frumușel și de cuminteee!”
Pe scurt, nu m-am putut înțelege cu nea Sepi, și în fiecare dimineață studiez îngrozit curtea, de teamă să nu fi crescut un miel acolo. Deocamdată, n-a apărut, însă pe nea Sepi îl știu de tip hotărît. Doamne-ajută.

*

 

Merg cu tramvaiul 21 spre centru.
În tramvaiul 21 mereu se întîmplă ceva. Acum, de pildă, o tipă tînără, blondă, oarecum destul de splendidă, croșetează. Stă pe unul din scaunele acelea de la mijlocul tramvaiului și lucrează de zor la un fel de căciuliță verde. În fața ei, un ”bombardier” tuciuriu, gătit țurcă și dat dracului, plin de tatuaje, în maiou cu mușchi, pantaloni de ”treling” și șapcă de rapper pe cap, la vreo 40 de ani, o fixează atît de stăruitor încît ochii aproape i s-au bulbucat ca la melci. Din secundă în secundă mă aștept să scoată ceva pe gură. Cînd e pe punctul de a o face, în tramvai urcă o bunică veselă, îmbrăcată extravagant, cu o rochie largă, albă cu pete neregulate negre, sau invers, ceva ca un clopot larg, pînă mai jos de călcîie. Bunica veselă are o nepoțică de mînă. Îl ”citește” imediat pe bombardierul holbat și decide să plaseze copila lîngă tipa care croșetează. Ea rămîne în picioare. Activitatea tipei o excită. Intră repede în vorbă cu ea. ”Croșetatul mă relaxează”, spune tipa. ”Da, și pe mine”, exclamă bunica veselă. ”Vai, ce mai croșetam odată! Era un magazin lîngă Gară unde găseam niște lînă fină, moale, o frumusețe!”
Bombardierul e dezumflat rău. Nu mai poate ataca. Nici tipa, din cauza bunicuței vesele, nu mai poate croșeta. Pentru a scăpa de asediu, bagă andrelele și lîna aceea verde în geantă și scoate un telefon mobil. Iar la stația următoare coboară. Tramvaiul e aproape gol. La Piața Sfîntul Gheorghe, unde e capătul, eu și bombardierul coborîm unul după altul. Eu merg la librăria Humanitas, de la Cișmigiu. Bombardierul nu știu unde se duce. Și nici nu-l întreb.

*

Eminescu încă ”vinde”. Și vinde bine.
Azi, 28 ianuarie, în deja vestitul tramvai 21, cam pe la zece și jumătate dimineața trecute fix, din nou am întîlnit, pentru a doua oară în existență, aceeași doamnă de culoare, o promițătoare artistă, recitatoare de succes, care le spune oamenilor cum stă treaba cu Eminescu.
Eram în dreptul Mc Donald’s-ului de pe Colentina, cînd am auzit: ”La steaua care-a răsărit”, rostit clar, puternic, luminos. Apoi doamna aproximativ de culoare, la vreo 40 de ani, cu o față ascuțită, dar corpolentă, a rostit întreaga poezie, și a încheiat cu următoarele cuvinte: ”de poetul Mihai Eminescu”.
Precizarea ”poetul” a fost colosală și, din start, merita toți banii.
Fără pauză, doamna a anunțat: ”Luceafărul”. Și a început: ”A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”, aproape douăzeci de minute, pe ceas, pînă dincolo de Bucur Obor, text scris tot de ”poetul” Mihai Eminescu, desigur.
Publicul a apreciat momentul: am văzut tipi care au coborît mai devreme, dar și-au adus prinosul de recunoștință.
Și eu i-aș fi dat, data trecută, dar n-aveam la mine decît cardul. Cred că doamna n-ar fi gustat gluma.
Azi, ca iubitor de poezie, am cotizat cu trei lei. ”Doamne-ajută” a spus doamna, primind obolul într-un păhărel de plastic, și a trecut mai departe.
Vreo 15-20 de lei, măcar, tot a obținut recitatoarea, la o primă strigare, deși eram puțini călători în tramvai, la ora aceea.
Cînd veneam spre casă, la piața Sfîntul Gheorghe, unde face rond ”21”, pe la unu și jumătate, iarăși trecute fix, un individ, de o culoare asemănătoare, cînta din gură ”Astăzi e ziua ta/Zi frumoasă ca tine”, cunoscutul șlagăr românesc de-acum cincizeci de ani, cred, la un microfon, cu fundalul sonor asigurat de o boxă.
Hotărît lucru, cerșetoria, în ziua de azi, e din ce în ce mai comercială și are numeroase valențe artistice.
Mîna întinsă care nu recită ori nu cîntă nu primește nimic.

*

Andrii, fiu-meu cel mic, e la țară cu bunică-sa și se plictisește. Echipa, gașca, băieții au rămas la București, iar acolo nu prea sunt copii prin vecini de vîrsta lui. Mai face una-alta prin curte, mai stă pe telefon, mai citește dintr-o carte, mai rezolvă niște teme de vacanță, se uită la televizor cu bunică-sa, dar zilele trec greu.
Într-o seară, aude niște zgomete suspecte pe-afară. Iese și vede două vaci grase care pășteau liniștite iarba și se delectau cu merele de pe jos. Poarta - larg deschisă. Măi, spune copilul, oi fi uitat să pun cîrligul. Au trecut astea pe-aici, s-au împins în poartă și uite-le. Asta e. Țipă la ele, le alungă, și vacile ies.
A doua zi, cam la aceeași oră, din nou aude zgomote suspecte în curte. Vede iarăși cele două vaci grase care pășteau liniștite iarba și se delectau cu merele de pe jos. Poarta - larg deschisă. Incredi-bill, spune copilul, care știa prea bine că a închis poarte, și a pus și cîrligul. Pe unde au intrat astea, domnule, că doar n-or fi sărit gardul?
Și se hotărăște să le pîndească. Aude cireada venind, vede cum o vacă se apropie de gard, cum își apleacă botul și cum, cu un corn, saltă cîrligul dintre poartă și gard, apoi intră falnic în curte, urmată de prietena ei. Măi să fie, spune copilul, ce vacă inteligentă și dată dracului! Dar am eu ac de pielea ta! Țipă la ele, le alungă, și vacile fug.
În ziua următoare, copilul stă ascuns în boscheți, înarmat cu o tigaie veche de tablă. Cînd vaca inteligentă, cu IQ-ul maxim din cireadă vrea din nou să intre în curte, săltînd cîrligul cu una din coarne, copilul țîșnește din boscheți, urlă din toate puterile, ca o ceată de indieni beți mangă, izbește tare cu tigaia în poarta de fier, vacile se sperie și o iau la sănătoasa, de le scapără copitele. A doua zi, copilul procedează la fel. A treia zi, la fel. Într-a patra zi, vaca inteligentă are deja mari temeri. Se uită la gard, parcă ar da să se apropie, parcă nu, ezită, așteaptă, dar copilul din nou țîșneste din boscheți urlînd ca o haită de hiene turbate și izbește cu tigaia în gard. Vacile iarăși se sperie și o iau la sănătoasa, de le scapără copitele.
Extraordinar, spun eu, ascultînd la telefon relatarea copilului. Andrii, bravo, ești tare, sunt mîndru de tine! Vacile alea nu vor mai îndrăzni să intre în curte!
Mulțumesc, spune copilul, știu, s-au învățat minte.
Dar zi-mi și mie, întreb, a fost ideea ta sau te-ai inspirat de undeva?
Jumătate a fost a mea, recunoaște fair copilul, și jumătate e dintr-un clip de pe net, unde niște elefanți mari cît casa stăteau cuminți, cu o sforicică la picior, legați de niște bețigașe pe care le-ar fi putut smulge oricînd. Dar nu o făceau. Și cineva explica oamenilor că elefanții, de pui, sunt legați cu exact aceeași sforicică de ceva. Însă fiind mici, nu pot fugi. Cresc, și cresc, și cresc, dar sforicica e acolo. Iar ei continuă să creadă, în mintea lor, că nu pot rupe sfoara aia, deși acum sunt cît niște case. Și am zis că dacă elefanții - care sunt atît de deștepți - pot fi păcăliți atît de ușor, o să-mi meargă asta și cu niște vaci, nu?

*

Andrii, mezinul, 15 ani, 1,92 m, 67 kg maxim, șaten, palid, cu o privire superioară și arogantă, păr lung, pieptănat cu cărare pe mijloc, aspect de american mai degrabă, decît de român, este exilat ”la țară”, într-un sat splendid din Subcarpați, înconjurat de dealuri și păduri și, evident, se plictisește.
Nu tu București, nu tu computer, nu tu anturaj.
Într-o zi se hotărăște să ia taurul de coarne și intră în vorbă cu niște băieți localnici, aproximativ de vîrsta lui, care jucau fotbal pe un tăpșan. Andrii e atras de fotbal așa cun sunt atras eu de Șoșoacă, dar, dacă o cer condițiile, se adaptează.
Între cele două entități are loc un adevărat șoc cultural.
Băștinașii se miră de cum arată, de cum e îmbrăcat și ce poartă în picioare, de telefonul lui și așa mai departe. N-au auzit de Mall, n-au experiența Mallurilor, n-au mers cu metroul, n-au ajuns niciodată în București. Ce le povestește Andrii e de pe altă lume.
Fiu-meu, la schimb, e șocat că băieții fac frecvent greșeli gramaticale, că abia ”le au” cu tabla înmulțirii, că n-au auzit nici de aia, nici de aia, nici de ăla și, lucrul cel mai cumplit, că nu știu englezește. Deloc.
La un moment dat, cineva propune să meargă pînă la magazinul din sat, să ia niște chipsuri. Andrii anunță că face el cinste, că are destui bani pe card. Alt șoc, acum economic: ai card, oau, de cînd?, mamă, ce tare, ai mei n-au, etc.
Pe ușa magazinului este un afiș care anunță ceva. Andrii parcurge rapid textul și dă să intre înăuntru. Copiii sunt din nou șocați: atît de repede ai citit? întreg textul? pe bune? eu n-am ajuns nici la jumătate etc.
Andrii, pe scurt, în concluzie: tata, mulțumesc că suntem din București. Dacă eram din satul ăsta, probabil aș fi fost și eu ca ei.

*

Tractorul înaintează poticnit prin clisa gunoiului. Motorul, ambalat la maximum, urlă. Aerul, din cauza mirosului, are o grosime aproape materială. Duhoarea te ameţeşte ca un rachiu iute. Apoi îi văd. Indienii! rîde şoferul, indicîndu-mi-i cu degetul. Ăştia-s! Au picioarele pînă la genunchi înfăşurate în cîrpe. Mijlocul le e legat cu bucăţi de sfoară. Pe cap poartă fesuri trase pe urechi sau căciuli rufoase. Femeile îşi ţin basmalele pe gură. Mîinile le sînt negre şi crăpate. Sub noi sînt milioane de tone de gunoi. Dintr-o remorcă TIR ies cîţiva oameni. Aia-i casa lor, spune Petrică, şoferul, zis şi Ţăcănel. Au primit apartament, ha, ha! Bă, strigă el tare, cînd faceţi de casă nouă? Că pe mine nu m-aţi invitat! Oamenii aruncă doar o scurtă privire în direcţia noastră şi nu-i răspund. Viorel şi cu Doina, turuie Petrică, ei sînt cei mai vechi de-aicea. Trăiau într-o gaură făcută în gunoaie, uite colea, acolo stăteau.
„Vărsătoarea” e groapa reziduurilor marelui oraş. Sub noi sînt milioane de tone de gunoaie. Pe dreapta, la distanţă mare, trece o şosea. Importantă, drum naţional. Pe stînga, după nişte mlaştini periculoase, curge un rîu sifilitic. Tot depunîndu-se, gunoaiele au înălţimea unui bloc şi lungimea a cîtorva terenuri de fotbal. Vine buldozerul. Petrică sare din cabină şi prinde cablul de tractorul său. Diii, se hlizeşte la mine, acum să te ţii, că pornim! Buldozerul prinde să înainteze, trăgînd după el tractorul. Tractorul, împreună cu cele două remorci din spate, se cheamă tramcar. În el descarcă maşinile gunoiul. Trecem pe lîngă un grup de oameni care scotocesc în ceva maro-gălbui. Tutun de la Fabrica de ţigarete, mă lămureşte Petrică. Nu înţeleg. Caută ţigări, bre, le strîng şi le fumează. Decît să dea bani...
Cîrligaşul în dreapta, punguţa în stînga. Se ţin după remorci şi încearcă, pe sub obloane, să înhaţe, primii, cîte ceva. Gata, am ajuns, mă anunţă Petrică. Stai să deschid obloanele. Cobor şi eu. Remorcile se înclină pe o parte şi gunoiul cade, adăugîndu-se alte cincizeci de tone la milioanele existente deja. Se ridică un abur alb, înecăcios şi usturător. Oamenii, nemaiaşteptînd să se risipească fumul, se aruncă pe grămada de gunoaie scormonind cu sîrma. Un ou. E bun pentru porc. Se ia. O bucată de cozonac uşor mucegăită. Se ia, nu se ia? Se ia, merge. Asta ce-i? Un castronaş de plastic. E spart? Nu. Se ia. Alt ou. Se ia şi ăsta. O sticlă! Doi se aruncă pe ea în acelaşi timp. Sticla pare vandabilă!!! Pentru că nu o poate lua el, ultimul, cît în glumă, cît pe bune, izbeşte în sticlă şi o sparge. Un moşneguţ scorojit găseşte o bucată de sfoară groasă. E lungă. Tiii, ce chilipir! O ia şi o încearcă în mîini: bună! O bagă în traistă. Cu cartoanele sînt alţii, e domeniul lor. Cu cîrpele – alţii. Sînt aproximativ 70-100 de oameni pe platoul Vărsătoarei. În stînga, un grup de ţigani aşezaţi pe vine fumează alene. Şi-au dat seama că nu e tramcarul lor. Sînt ţigani spoitori şi cazangii, aşteaptă sîrmă de cupru şi tablă de la Uzina Metalurgică. Vine Petrică, vesel. Toţi ăştia caută mîncare pentru porci?, întreb. Da’ de unde, izbucneşte Petrică, mănîncă şi ei, da’ aşa spun: că e pentru porci. Cel puţin Viorel şi Doina de-aici îşi strîng masa, n-au nici buletin.
Pe margini gunoaiele ard mocnit. Dinspre mlaştină vine o putoare de mort. Îţi place? mă încearcă şoferul. Îi întorc o privire, cred, tulbure. Vin doi oameni, o ea şi un el. El are cinci calificări. Mi le înşiră: mecanic auto, şofer, bla-bla, în total cinci. E şomer din ianuarie. Nu primeşte ajutor de şomaj şi se îndoieşte chiar că ar exista. Femeia, grasă şi mustăcioasă, strînge cartoane pentru un moş. Moşul are autorizaţie de şase ani. Cu asta se ocupă. Apare alt tramcar. Hai să mergem, mă zoreşte Petrică, am stat destul. Pare însă, nu ştiu de ce, trist. Veselia i s-a spart ca un balon lovit cu praştia. Iarăşi încep să ragă motoarele. „Indienii” merg în spatele remorcilor aidoma unor boboci de raţă după mamă. Ţiganii nu s-au clintit cu un centimetru. Fumează, tăcuţi, mai departe. Nici acesta nu e transportul lor.
Soarele arde năucitor. Petrică şi-a pierdut răbdarea. Plecăm. Un zdrenţăros îmi face semn cu mîna. Îi răspund. Trecem pe lîngă postul de control şi intrăm în şosea. Deodată văd doi oameni zorind, pe jos, către oraş. Sînt îmbrăcaţi ca vai de capul lor şi au, fiecare, cîte o sacoşă murdară în mînă. Un el şi o ea. Petrică îmi face semn cu capul, dar nu mai rîde. „Indienii”, da, „indienii”... Tramcarul merge încet. Pe lîngă noi trec, una după alta, maşinile. Uite şi panoul. Gata, am intrat în oraş.
(Iași, 1990)

*

Mulți ani de zile, Marian a fost mascota cartierului. Uscat, țigănos, fost pușcăriaș, guraliv, tărăgănat și strident, în permanență beat, însă doar de la nouă dimineața și mult după miezul nopții, îi întîmpina pe toți cu două întrebări de bază: vecine, îmi dai și mie o țigară?, sau: vecine, îmi împrumuți și mie un leu, să-mi iau o bere?
Nimeni n-ar fi putut spune din ce trăiește Marian. Unii spuneau că din pomenile care se dau la biserica din centrul cartierului, alții ziceau că e gropar, cu jumătate de normă, însă cei mai mulți ridicau din umeri. Viața și aventurile lui Marian erau de nedeslușit. Plus că avea un mod de a vorbi absolut sibilinic. Îl întrebai ce mai face, iar Marian spunea: ei, cu viața. Îl întrebai de ce e beat mereu, iar Marian răspundea: de ce nu? Îl întrebai de unde vine, și Marian spunea: de pe graniță.
Odată, după ce i-am dat țigara obligatorie, am băgat mîna în buzunar și i-am pus în palmă un pachet întreg, avertizîndu-l: poftim, Mariane, uite, mult mai mult decît mi-ai cerut, dar mă lași în pace o vreme, da? Marian s-a uitat la pachet, apoi la mine, și a deschis gura: da' un leu de bere nu-mi dai? M-am enervat și i-am smuls pachetul din mînă, urlînd isteric: te bag în pizda mă-tii! Nu mai vezi niciodată nimic de la mine, niciodată!
După doi-trei pași, l-am auzit din spate pe Marian tînguindu-se: iartă-mă, vecine, iartă-mă! Ce să fac, dacă sunt prost? Iartă-mă! Sincer, mi s-a rupt inima. M-am oprit, i-am aruncat pachetul, și l-am avertizat, mișcîndu-mi amenințător degetul ridicat: o dată să se mai întîmple, și-ai murit definitiv pentru mine, Mariane! Iartă-mă, s-a tînguit el din nou, iartă-mă, sunt prost, ce să fac?!
Peste o oră, sau două, m-am întîlnit iarăși cu Marian. Vecine, a început el, n-ai să-mi dai...dar s-a oprit, recunoscîndu-mă. Scuză-mă, a zis, scuză-mă, tu, nu. Tu, nu, scuză-mă!
În fine.
Chestia e că de astă toamnă Marian a dispărut din cartier. Nimeni nu mai urlă ca nebunul, nimeni nu-mi mai cere țigări, nimeni nu-mi mai dă zăpada din fața casei fără să i-o cer, nimeni nu mai cîntă noaptea tîrziu pe străzi. Cartierul parcă a murit.
Se presupune că ori a intrat din nou la pușcărie, ori a făcut vreo boacănă și stă ascuns.
Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-e foarte dor de Marian, și-i simt lipsa. Fără el, cartierul parcă n-are personalitate și nici vibrație. E un cartier oarecare. Un cartier gol, locuit doar de oameni.

*

Azi, în pădure, văd venind către mine un tataie pe bicicletă. Omul oprește în dreptul meu, apoi întreabă: sunteți dom’ profesor? Nu, spun eu. Nu sunteți dom’ profesor? repetă omul întrebarea. Nu, spun eu din nou și dau să trec mai departe. Omul îmi face semn să am răbdare, își aprinde rapid o țigară, apoi zice: domnule, eu am văzut o viperă în pădure.
Vai de mine, spun eu, o viperă? Da, spune el trăgînd din țigară, o viperă. Și cum arăta? întreb eu. Era lungă de vreun metru și albișoară. Albișoară? fac eu. Viperă albișoară? Da, zice el. Domnule, spun, nu există așa ceva. Viperele au capul lat, solzi, o dungă sau un zig-zag negru pe spate, și sunt, în general maro.
Omul clipește des din ochi. Sigur nu sunteți dom’ profesor? Nu, domnule, ridic eu glasul, nu. Omul lasă o pauză de efect, apoi zice: că a văzut și pădurarul o viperă. Iar eu poate nu mă pricep, dar el, da, că asta-i meseria lui. Și mi-a zis că i-a spus despre asta și lui dom’ profesor. Credeam că sunteți dumneavoastră. Nu, spun pentru a treia oară, nu sunt dom profesor. Și ce explicație are pădurarul? întreb. Domnule, zice omul, pădurarul crede că unul creștea vipere pe lîngă casă, ca animale de companie, s-a plictisit de ele și le-a dat drumul în pădure.
Doamne ferește, spun eu. Păi, pe-aici vin mulți copii, mame, sportivi, ies unii la grătar, joacă fotbal, Doamne ferește să fie și vipere.... Domnule, eu v-am prevenit, spune omul, mai trage un fum din țigară, se urcă pe bicicletă și pleacă.
Am rămas ca popîndău-n drum. Plimbarea mi-am făcut-o, totuși. Iar dacă scriu asta, înseamnă că sunt viu. Pe pădurar nu l-am găsit. Pădurea se cheamă Andronache și e la granița dintre București și Voluntari. Tipul nu părea nebun ori idiot, dar poate era. În tot cazul, eu îmi voi efectua plimbările obișnuite, însă dacă nu mai apar pe-aici, măcar să știți de ce.

*

Ieri a fost Sîmbăta Morţilor. Ştiam; dar cum cimitirul nu-i un loc pe unde să te plimbi toată ziua, nu m-am dus. Astăzi însă, da. Nu intru de multe ori pe an în cimitir, deşi o fac, poate, mai des decît alţii. Am aici îngropaţi pe tatăl şi pe bunicul meu, alături, cruce lîngă cruce, împrejmuiţi cu un gărduleţ verzuliu. Crucea lui taică-meu este neagră, cea a lui bunică-meu este suflată cu bronz. Vin şi aprind lumînări, ca tot creştinul, în noaptea Paştilor, de douăzeci de ani cel puţin, neîntrerupt. O fac deoarece ştiu că sînt singurul din familie care vine de Paşti la cimitir. A doua zi cînd trec din nou ştiu că, uite, astea două au fost aprinse de mine şi nu de-un oarecare, necunoscut. Ceilalţi se duc pe la alte biserici, mai apropiate. Eu numai, an de an, fără a fi o încăpăţînare sau o manie, primesc vestea Învierii Domnului la cimitir.
Uneori însă îmi vin semnale în cu totul alte zile decît cele cînd, neîndemnat de nimeni, vin aici. Anul acesta, de pildă, fiindca am avut nu ştiu ce presimţire inexplicabilă, am fost pe l ianuarie dimineaţa, foarte devreme. Ajuns la mormintele alor mei, pe care le găsesc şi noaptea, cu ochii închişi aproape, mergînd ca teleghidat, deşi locul e oarecum într-o coastă a cimitirului, am avut surpriza de a găsi aruncată, peste amîndouă, o cruce. Semnul mi-a părut funest însă nu m-a dezechilibrat . Mi-am spus că, desigur, cineva şi-a făcut un cavou şi, nemaiavînd ce face cu crucea, a abandonat-o. Totuşi, cîteva secunde am privit-o cu cea mai mare atenţie, de parcă aş fi aşteptat de undeva din cer o confirmare a neliniştii mele care mă mînase, cu o atîta impetuozitate, către cimitir. Oare din cauza crucii am venit eu în dimineaţa asta aici? m-am întrebat. Sau poate că tatăl ori bunicul meu, fiind apăsaţi nedrept de obiectul acela, au trimis din lumea lor de morţi un semnal căruia eu i-am răspuns imediat? Ce înţeles adînc se ascunde aici? Am dat crucea de-o parte, sprijinind-o, în picioare, de alt mormînt, am aprins o lumînare, la mijloc, pentru amîndoi, am fumat o ţigară ascultînd croncănitul ciorilor ce-mi zburau pe deasupra capului, apoi am plecat.
Atunci era, parcă, marţi. Azi e duminică şi ieri a fost Sîmbăta Morţilor. Cimitirul doarme, înfăşurat în zăpadă ca într-o plapomă. E linişte şi e senin. Un soare astmatic se chinuie să apară dindărătul perdelei de nori. Cerşetorii, atîţi cît sînt, înşiraţi la intervale aproape măsurate, chelălăie pre limba lor pronunţînd foarte des numele Domnului. Deşi au sacoşele pline, cer, în continuare, de pomană. Nu le dau nimic. În primul rînd fiindcă mă enervează şi în al doilea rînd fiindcă n-am chef. Rar, foarte rar, am aşezat în palma cuiva o monedă de cinci lei, şi numai bărbaţilor. Ei, ca cerşetori, îmi par mai nenorociţi decît femeile. Mă impresionează bătrînii cu barbă şi oamenii tineri, infirmi. Lor, în special, atunci cînd îi văd, le dau întotdeauna. Nu ştiu, poate din solidaritate bărbătească, poate din cauză că doar ei merită, nu ştiu. Cert e că un bărbat tînăr infirm mă impresionează mai mult decît orice femeie bătrînă. Alteori e vorba de tipi atît de disperaţi în nenorocirea lor încît, privindu-i, nu poţi crede ochilor că există. Ţin minte – şi voi ţine mereu – imaginea unui asemenea nenorocit, îmbrăcat zoios, fireşte, slab şi nebărbierit, cu un paltonaş numai petice pe el, desculţ şi murdar, însă care purta pe nas o pereche de ochelari de soare, atît de ordinari şi urîţi, atît de stridenţi şi batjocoritori, încît aproape m-au fascinat. Stăteam locului, ca pironit, şi nu-mi puteam desprinde privirea de pe chipul cerşetorului aceluia, bătrîn şi amărît, după cum am spus, ce se împodobise cu cei mai groteşti ochelari pe care i-am văzut vreodată. O imagine mai perfectă a mizeriei nici că am întîlnit alta în viaţa mea. Şi totul se datora ochelarilor acelora îngrozitor de tîmpiţi, care se potriveau cu chipul lui la fel cum s-ar potrivi un vierme cu o lebădă, mă scuzaţi, e prima comparaţie care mi-a venit în minte, nu foarte reuşită, recunosc, însă n-am de gînd s-o schimb. De fapt ceea ce scriu eu acum ar trebui să se cheme reportaj, mă scuzaţi c-am deviat puţin, rămăsesem la întîlnirea cu cerşetorii, în prima duminică de după Sîmbăta Morţilor, imediat la intrarea în cimitir.
Pe lîngă mine trec Dacii după Dacii. Urc foarte încet, uitîndu-mă în toate părţile, atent de parcă aş simţi un pericol, spre biserică. Un grup de oameni pe dreapta. O înmormîntare, îmi spun, şi mă opresc. Dar nu e o înmormîntare, dimpotrivă: se dă de pomană. O haită de ţigani cu figuri de pungaşi roiesc în jurul unei femei, tot întinzînd pahare în care să li se toarne vin. Alţi ciţiva înfulecă lacomi din cozonac sau iau de-a dreptul bucăţi mari, înfundîndu-le prin traiste. Gata, gata, strigă femeia la un moment dat, exasperată: nu mai am, zice, şi întoarce sticla cu fundul în sus pentru ca ultimele picături să se scurgă pe mormînt. Ţiganii înapoiază paharele, cam cu părere de rău, îngaimă rapid un bogdaproste cu jumătate de gură şi se împrăştie ca alungaţi de alice. Mă încrucişez cu o pereche bolnavă, soţ şi soţie, cred. Lui i se clatină capul la fiece pas, ea bîţîie din mînă şi şchioapătă de-un picior. Bărbatul strîngea în pumn două lumînări. Nu-s cerşetori deci, sînt doar nişte bieţi oameni sărmani. O droaie de lepădături, între 8 şi 12 ani, tîrîind după ei sacoşe murdare, se hîrjonesc pe zăpadă, umplînd aleea de ţipete. Fug unii după alţii, se bat cu bulgări, se înjură cu voioşie, fără să le pese că se află în cimitir. Măi dracilor, potoliţi-vă, ridică vocea o bătrînă stafidită, îmbrăcată complet în negru, de pe o bancă. Copiii răspund obraznic, bătrâna îi ameninţă cu cîrja, simbolic, bineînţeles, numai că un nespălat de maxim opt ani i-o fură şi fuge cu ea printre morminte, spre hazul celorlalţi. Bătrînă a rămas siderată, nu mai are nici glas. Puştii se tăvălesc pe jos de rîs. După ce o imită bine, cîteva secunde mai tîrziu, zdrenţurosul se îndură să-i arunce toiagul. Tăcută, nu ştiu dacă are lacrimi în ochi sau nu, bătrîna se apleacă, întinzîndu-se spre el, cu greutate, apoi se ghemuieşte înapoi pe bancă. Mă uit la ea cu milă şi parcă am impresia că s-a mai cocîrjat niţel.
Mă apropii de biserică. Pe o plăcuţă de marmură scrie Pomeneşte, Doamne, pe eroii libertăţii, da, pomeneşte-i Doamne!
Afară sînt două capace de sicrie, deci în curînd vor avea loc două înmormîntări. Ezit: să intru, să nu intru? Mă decid pentru a intra, îmi fac trei cruci mari, cam stingherit, nu-mi explic de ce, doar nu-i pasă nimănui de mine. În antreu, pe un suport, număr ca tembelul lumînările aprinse: una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă. Nouă lumînări. Păşesc în biserică. Eee, alt aer! E cald în biserică, e bine. Se aude un cor cîntînd. Cer două luminări, mă scuz că nu am decît sute, nu face nimic, mi se răspunde, primesc restul dar nu plec imediat, mai stau. Cîţiva bătrîni plus femeia de la lumînări. Corul reia, foarte plăcut, zic eu, Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntuuluui Duuh, Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntuuluui Duuuh, Slavă Tatălui... însă cel care îl conduce e nemulţumit, probabil, de ceva pentru că din nou le cere başilor să nu mai fornăie, tenorii să facă nu ştiu ce, în fine, treburi de-ale lor. Îl aud, de sus, din balconaş, cum îi ceartă: în zece ani de cînd cîntaţi şi tot nu v-aţi profesionalizat, cineva rîde gros, de la do-sol-mi, haideţi, Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntuuluui Duuuh... mie îmi place, nu văd greşeala, ascult stînd cuviincios, drept, nesprijinit de ceva.
Bătrînii din biserică au legătură cu sicriele de-afară, cred că duc prapurile, steagurile sau cum s-or mai fi chemînd ele, Doamne iartă-mă, nici n-am cum să-i întreb, ar fi penibil, mă scuzaţi, vă rog, care e denumirea exactă a obiectelor acelora? Nu, mă abţin, aş părea imediat suspect ori poate chiar nebun. Moşneguţii se cinstesc dintr-o sticlă, unul mă observă că-l privesc şi se întoarce cu spatele, oarecum ruşinat, sîntem în biserică, de... Aşteptaţi pe părintele? mă interpelează careva, nu, spun, stau doar aşaaa... şi arăt cu mîna către balconaş, adică muzica, vezi Doamne... Aaaa, zice persoana, nu foarte convinsă şi se retrage.
Intru în cealaltă săliţă. Cinci sicrie cu cinci decedaţi. Bătrîni - toţi, da, ce să-i faci, iarna oamenii în vîrstă, slăbiţi şi bolnavi, mai mor. În dreptul fiecăruia - un bileţel discret indică ziua şi ora înmormîntării. Patru femei şi un bărbat. Ultimul îmi atrage atenţia în mod deosebit, e foarte galben, parcă scobit în ceară, poartă o bască pe cap. Are gura larg deschisă şi ochii holbaţi, ca şi cum în clipa morţii ar fi văzut un adevăr fundamental, care trebuia împărtășit şi celorlalţi, un adevăr asupra vieţii, ori asupra morţii, însă n-a mai avut cui să-l spună, l-a luat eu el pe lumea cealaltă, aşa se întîmplă întotdeauna: în ultima secundă a existenţei vezi TOT, ŞTII, dar vai! forţa necesară pentru a spune şi altora te părăseşte tot în aceeaşi secundă. Dumnezeu să-i ierte!
Ies, îmi fac iarăşi cruce, şi mă îndrept spre mormintele alor mei, zăpada e proaspătă, a nins azi noapte, crucea găsită de mine pe 1 ianuarie este din nou căzută, dar n-o mai ridic, în fond nu e problema mea, ce-mi pasă ? Ar trebui strînsă de-aicea şi dusă (unde? îmi trece prin minte, la fiare vechi? ai dreptul să topeşti o cruce? fie ea şi abandonată? nu ştiu). Aprind cele două lumînări şi miezul lor de ceară se împodobeşte la capăt cu o flacără galbenă, vîntul nu bate, e bine.
Stau cît mai stau, croncănitul ciorilor scrijeleşte aerul, dacă nici el nu s-ar auzi ai putea crede, în fond, că lumea, că întreaga planetă doarme, atît e de linişte. Refac traseul spre
poartă: aleea, biserica, puştii, bătrîna, cerşetorii, dar ce-i asta, DAR CE-I ASTA? O femeie, de aproximativ după riduri, o sută de ani, cocoşată aidoma unui semn de întrebare, îmbrăcată cu CE?, îmbrăcată cu un sac de făină, dintr-acelea, de sfoară, se vede clar chiar şi marca: e chinezesc sacul, demult o fi fost făină în el. Picioarele îi sînt, de asemenea, înfăşurate în bucăţi de sac. Bogdaproste, îngînă femeia, sprijinindu-se într-un ciot lung, fie-ţi-vă milă. Dumnezeu să vă dea sănătate, bogdaproste. Privesc femeia prostit. Ce i-aş putea oare da unei asemenea fiinţe abandonate la poarta cimitirului la fel cum am găsit eu crucea aceea aruncată la voia orişicui peste mormîntul morţilor mei? Ce viată crîncenă a făcut-o oare ca, la vîrsta ei, să nu aibă alt mijloc de existenţă decît cerşitul şi altă haină decît un sac de sfoară? Bucata de lemn din mîna-i tremurîndă a găsit-o pe jos, mai mult ca sigur. Şi n-am mărunt la mine! Ba da, am schimbat în biserică, pentru lumînări. Dar cît să-i dau? De cîţi oameni ar fi nevoie pentru ca să-şi poată cumpăra baremi un palton, de cîţi? Părăsesc cimitirul. Bogdaproste, aud în urma mea, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, bogdaproste, maică...
(Iași, februarie 1990)

*

Trei ore la Udupu

Într-o zi, am găsit o localitate pe harta României. Localitatea se numea Udupu. Nu ştiam dacă e sat, comună sau oraş. Am văzut Udupu scris pe hartă şi am tresărit. Ce-o fi, oare, la Udupu? m-am întrebat. Ce este Udupu? Am povestit intenţia mea mai multor zeci de persoane. Nimeni nu auzise nimic despre Udupu. Ba mai mult: toţi m-au întrebat dacă e o localitate din România. Din România, spuneam. Şi unde ai dat de ea, domnule? Uitîndu-mă pe o hartă, spuneam. E din Dobrogea, cumva? Nu, spuneam eu. E de prin Ardeal sau Maramureş? Nu, spuneam eu. Dar de unde e, domnule, localitatea asta? Din Teleorman, spuneam. Teleorman? se mirau oamenii. Da, confirmam eu, încîntat de surpriza lor, din Teleorman. Şi ce e acolo? Nu ştiu, spuneam, vreau să văd. Eram privit cu îngrijorare şi compătimire. Între amici, obsesia mea cu Udupu devenise banc. Cum mă întîlneam cu unul, cum mă întreba: ei, ai fost la Udupu? Nu, spuneam, încă nu. Aaa, ţi-e frică… spuneau ei. Nu, răspundeam eu, nu mi-e frică. Dar nu mă simt destul de pregătit. Pregătit pentru ce? se mirau amicii mei. Pregătit pentru a vizita Udupu, răspundeam. Şi eram lăsat în pace. Fiecare cu păsărica lui, nu? Trăim într-o ţară democratică. Dacă omu’ vrea să viziteze Udupu, n-are decît. Ei bine, pentru a nu vă mai ţine în tensiune, anul acesta, 1997, pe 26 septembrie, dorinţa mi s-a îndeplinit: am vizitat Udupu. Era o zi mohorîtă de toamnă, cu nori grei, foarte coborîţi. Aveam impresia că va ploua din clipă-n clipă. Am coborît din autobuz la ora 15,20. La ora 18,30 părăseam deja Udupu. Ceea ce veţi citi în continuare este relatarea, minuţioasă, a celor trei ore cît am stat la Udupu.
Autobuzul a plecat din Piteşti la ora 13,30 şi avea destinaţia Alexandria. Udupu se găseşte aproximativ la jumătatea drumului. Am stat pe bancheta din spate, între un tînăr afumat şi o ţigancă. Să fi întîrziat cîteva secunde doar, nu mai găseam loc. Cînd maşina a părăsit autogara, nu m-am putut abţine să nu fac o poză. Mi se părea că e unul din cele mai aglomerate autobuze cu care am călătorit vreodată, dar m-am înşelat. Pe drum, au mai urcat vreo douăzeci de oameni. Se călătorea ca într-un borcan cu gogoşari. Ţiganca de lîngă mine avea doi copii: un băiat şi o fată, ambii sub cinci ani. Fetiţa era bolnavă de rîie. Cînd o apucau mîncărimile, ţipa şi plîngea continuu. Atunci, mama ori îi dădea o coajă de pîine, ori o scărpina. După o oră de mers cu autobuzul, fetiţa, epuizată de plîns, a adormit. A adormit şi ţiganca. În schimb, tînărul afumat din dreapta mea nu şi-a găsit astîmpărul nicidecum. M-a întrebat de vreun milion de ori unde merg, mi-a povestit localităţile pe unde treceam, a făcut conversaţie cu toţi cunoscuţii din maşină, indiferent unde se aflau, s-a descălţat, şi-a pocnit de mai multe ori toate degetele, a oftat, iar m-a întrebat unde merg şi tot aşa. La un moment dat, a venit lîngă noi o mămică. Fetiţa ei, de numai şase luni, plînsese, de la începutul călătoriei, non-stop şi acum femeia dorea să-i ofere o variaţie, plimbînd-o, pe propriile picioare, prin maşină. Cînd a văzut cei doi copii ai ţigăncii adormiţi, fetiţa, fascinată, a încetat din plîns. O jumătate de oră, aproape, a stat nemişcată, cu un rest de biscuit în mînă, uitîndu-se la fetiţa ţigăncii. Nani, mama, puiu, nani, repeta mămica, încercînd să-i atragă atenţia. Ţiganca s-a trezit, deschizînd un ochi de sub basma. Între mămici a început o discuţie de specialitate. După un timp, fetiţa trează a vrut apă. Mama a plecat după sticlă, rugîndu-mă pe mine să am grijă de copil. Pe urmă fetiţa a vărsat întregul bidon pe hăinuţe şi banchetă, udînd şi ciorapii ţigăncii, care s-a trezit de-a binelea. Apoi tînărul a coborît în Tătărăştii de Jos, anunţîndu-mă, a şaptea suta oară, că următoarea staţie este Udupu. Pe locul tînărului s-a aburcat un bătrîn, care pînă atunci stătuse ghemuit pe un sac la picioarele noastre. Din cînd în cînd, sorbea dintr-o sticlă de ţuică. De la sticla lui, tot autobuzul mirosea a distilerie. Moşul mi-a explicat că, de unde coboară el, mai are vreo zece kilometri pînă acasă, de-aia se îmbărbătează cu ţuică. Pe urmă am văzut, în dreapta, o plăcuţă pe care scria Udupu, autobuzul a mai făcut o sută de metri şi a oprit. Am coborît eu, pe uşa din spate, şi patru femei, pe uşa din faţă. Una din ele era mămica aceea cu fetiţa plîngăreaţă. Momentul mi s-a părut istoric. Am scos aparatul şi am fotografiat femeile care se îndepărtau. Mi-am privit ceasul: arăta ora 15,20 fix. Ajunsesem la Udupu. Tot ce vedeam, de jur-împrejur, însemna Udupu. Nu puteam să-mi cred ochilor. Eram, într-adevăr, la Udupu. Să fi avut sticla moşului, trăgeam şi eu o duşcă. Udupu! Ce aventură! Udupu!
Încă sînt în staţie. Am în faţă şoseaua; un drum de ţară, care vine aproximativ perpendicular pe ea; în spate, alte două uliţi. O femeie în vîrstă priveşte la cei care au coborît din maşină, dar se pare că nu e nimeni cunoscut. Se uită la cer, dă din mînă, se răsuceşte pe călcîie şi o ia pe una din uliţele aflate în spatele meu. Nu ştiu ce să fac. O urmez cîţiva metri. Femeia, văzîndu-mă, grăbeşte pasul. Îl grăbesc şi eu. Aş vrea s-o întreb ceva, orice, dar femeia, aşa în vîrstă cum e, o rupe la fugă. Mă opresc. Scot aparatul şi îi fac o poză, de la distanţă.
Pe uliţă sînt trei-patru curci. Stă să plouă, parcă. În aer e o tensiune extraordinară. Ce-i, mă, ce-i? Ce-i, mă? strigă femeia la mine. Desfac braţele mult în lături, explicîndu-i, prin gesturi, că nu e nimic. Femeia continuă să strige, apoi pune mîna pe o piatră şi o aruncă în direcţia mea. Decid să părăsesc locul, n-am chef de conflicte. Sînt abia de trei minute la Udupu şi deja se aruncă în mine cu pietre. Mă întorc la şosea. Tocmai trece o căruţă, trasă de doi măgăruşi. Încerc o nouă poză; îmi place omul din căruţă – un bătrîn cu părul alb, îmbrăcat într-o cămaşă albastră -, pare vesel. De data aceasta nu păţesc nimic. Studiez fostul magazin alimentar din staţia de autobuz. Dă impresia, după rugina de pe lacăt, că a fost închis tare demult. Pe unul dintre obloane mai are încă plăcuţa care te îndemna să cumperi loz în plic, şi ea parţial ruginită. Lîngă magazin e un gard rupt. Dintr-un loc lipsesc vreo patru şipci, probabil că pe-acolo se intră, cînd eşti grăbit. Ce-ar fi să intru şi eu: ce mi se poate întîmpla? Plus că mă trece o stare de necesitate. Nimeresc într-o livadă cu pomi deşi. Iarba este înaltă şi grasă, ţi se afundă piciorul în ea. Mă plimb prin livadă, cu mîinile la spate. O livadă la Udupu: ce frumos! Deodată, începe să latre un cîine. Mă grăbesc să ies prin gard. Din nou, în staţia de autobuz. Pe unde s-o iau, acum? Îmi privesc ceasul. Am aproape zece minute de cînd sînt la Udupu. Este ora 15,30.
Traversez şoseaua. Văd o fîntînă într-o curte şi pe ea scris ceva. Sînt două plăcuţe de lemn. Una anunţă că Turcu Miincă a murit azi, 4 martie 1988, în vîrstă de 75 de ani. A doua se referă la Turcu Alexandra, decedată azi, 9 mai 1988, în vîrstă de 76 de ani. Pe amîndouă plăcuţele scrie “Regrete eterne” şi au iconiţe, exact ca într-un cimitir. Mă aşez pe banca de lîngă gard, să-mi notez. Trece o femeie între două vîrste, cu o faţă foarte roşie, trăgînd după ea o butelie. Dau bună ziua. Nu mi se răspunde. Mă întorc la plăcuţe. Bizar. E pentru prima oară cînd întîlnesc aşa ceva. Din casă iese o femeie cu o căldare în mînă. Bună ziua. Bună ziua. Ce sînt astea? întreb, arătînd către iconiţe. Femeia, fostă învăţătoare la Udupu, acum pensionară, îmi spune că plăcuţele stau acolo pentru a se şti că oamenii aceştia au murit acasă. Toate casele au, e un obicei al locului. Turcu Miincă şi Turcu Alexandra au fost socrii ei. Alexandra era internată în spital, la Craiova, şi i s-a pus diagnosticul de cancer galopant. Cînd a aflat vestea, soţul a făcut atac de cord şi a murit imediat. La parastasul de şase săptămîni, seara, după ceremonie, a murit şi ea.
Femeia cu butelie trece din nou pe drum. Parcă nu ar şti unde să se ducă.
Pe fosta învăţătoare o cheamă Turcu Maria. Spune, cu mîndrie, că Marin Preda a descris bine Udupu. Siliştea-Gumeşti, satul “Moromeţilor”, e peste deal, foarte aproape, la o azvîrlitură de băţ. Cum adică a descris bine Udupu? întreb. Păi aşa, zice fosta învăţătoare, fiindcă a băgat în satul lui şi elemente din Udupu, a combinat. Ca de exemplu…? cer eu lămuriri. Păi sărăcia, în primul rînd, şi mentalitatea oamenilor, într-al doilea. Udupu s-a împotrivit tare colectivizării. Au fost mulţi arestaţi, închişi, bătuţi. Şi acum, oamenii din Udupu sînt foarte răi: se omoară, îşi dau în cap, sar la bătaie… E cunoscut satul în judeţ. Cine aude de Udupu, fuge. Nu-i aşa? Zi şi mata.
Femeia cu butelie s-a oprit lîngă noi şi ascultă. Are o faţă vicioasă, tăiată şi ursuză, de fiinţă care bea. La îndemnul învăţătoarei de a-şi da cu părerea, se îndepărtează repejor, spunînd că ea nu ştie nimic, nu ştie nimic, nu se bagă…
Învăţătoarea se întoarce spre mine ridicînd din umeri. Vedeţi? spune, aşa-s oamenii din Udupu. Spun că nu se bagă şi seara îţi dau foc la casă.
În josul uliţei e un Aro albastru care face manevre. Un cîrd de gîşte păşeşte agale. Tensiunea din aer îmi sfărîmă tîmplele. Cer femeii o cană cu apă. Da, imediat, zice ea şi dispare în curte.
De peste drum, vine către mine un om.
— Sînteţi de la “Reflector”?
Mi se pare că nu înţeleg, deşi întrebarea a fost pusă clar. Omul mă priveşte crunt. Poartă o flanea verde, ţărănească, din lînă ţesută în casă. Ţine în mînă o biciuşcă. Biciuşca mă nelinişteşte grozav.
— Ce “Reflector”? întreb.
— De la Televiziune, adică, precizează omul.
— Nu, spun.
— Nu? se arată el neîncrezător.
— Nu.
Ne stăpînim din ochi. Omul seamănă cu un fel de Ţugurlan, nu prea dus la biserică. Din curte iese învăţătoarea cu apa. Sînt salvat. Beau lacom.
— Ce-i, Gheorghe? întreabă învăţătoarea.
Omul se îmblînzeşte dintr-o dată. Zăresc femeia cu butelie cam prin dreptul Aro-ului. Explică nu ştiu ce, arătînd cu mîna către mine.
Gheorghe e miel. Zîmbeşte. Are dinţii galbeni şi foarte laţi.
— Ia, şi ăsta, se explică el puţin ruşinat. A venit să iscodească.
Apoi se porneşte: ce treabă am eu la Udupu? Aici sînt numai oameni necăjiţi. N-au ce mînca, n-au ce îmbrăca, pensiile-s mici, a căzut piatra şi a distrus tot. Tot. S-a ales praful de recolte. N-a plouat, nu. Doar a căzut piatră, uite-aşa de mare. A fost un boier pe-aici, Traian Anghel îl chema, ţărănist, dar a plecat în Germania. A venit la Udupu numai să se uite şi să-şi ceară pămîntul înapoi. Ptiu! Gheorghe pleacă. Iar s-a ambalat. Rămîn cu învăţătoarea. Apare o Dacie îngrozitor de uzată, condusă de un tînăr blond, cu ochelari. Fiul meu, zice femeia, student la Politehnică. De ce la Politehnică? îl întreb pe tînăr. Fiindcă o diplomă e necesară oriunde, mi se răspunde. Corect. Sosirea tînărului îmi dă o idee. Există vreun om de seamă al Udupului, doamnă? întreb. Da, spune ea: Ion Pecie. A fost Ministrul Chimiei în vremea lui Ceauşescu. Şi, altcineva? întreb. Nu. Altcineva nu. Bun. Mă uit la ceas. 15,50. Dumnezeule, trebuie să mă grăbesc! Am stat aproape douăzeci de minute aici. Îmi iau rămas bun de la femeie şi-i trag o poză. Vai, protestează ea, dar nu trebuie… Prea tîrziu. Poza e în aparat. Hai, Udupule, mai departe, de-abia aştept să te cunosc! Păşesc voiniceşte. Udupul se deschide în faţa mea. Parcă se vede, în zare, puţin cer galben. Totuşi, poate nu plouă. Este ora 15,51.
Case de o parte şi de alta. Cenuşii, mici şi înguste, împrejmuite cu garduri din scîndură nevopsită. Şosea. Nimic de care să mi se agaţe privirea. Pustiu. Nici ţipenie. Oamenii, probabil, sînt la cîmp. Păşesc harnic, un-doi, un-doi, un-doi. Alt şirag de gîşte traversează alene şoseaua. Să fi trecut vreo maşină, praful se-alegea de ele. N-au deloc minte gîştele astea! Deodată, pe stînga, în sensul meu de drum, văd doi oameni aşezaţi la o masă, în faţa a ceva care seamănă cu un mic magazin. Pe geam scrie că programul începe la patru. Încă nu e patru şi oamenii de la masă au golit deja o jumătate de ţuică. În pahare e un lichid gălbior. Privesc eticheta: rachiu de caise. Oamenii, liniştiţi, pufăie din ţigară.
— Cît costă? întreb, arătînd către sticlă.
— Trei mii jumătatea, răspunde cel din stînga.
— Şi e bună?
— Bună pe dracu’!
Iau loc. Prezenţa celor doi m-a însufleţit.
— Mai e şi altceva de băut? întreb.
— E de toate.
— Da’ programul? Văd că e închis…
— Staţi că o chem eu acum pe femeie, se oferă tot individul din stînga, un tip nebărbierit, la vreo 50 de ani, cu o bască de tractorist pe frunte.
Între timp, îl invit pe omul din dreapta, un moş pămîntiu, dar cu ochii ageri, să-mi spună povestea vieţii lui. Şi moşul începe: “Mă numesc Ticu I. Nicolae. Am crescut fără mamă, fără tată. Am plecat la Bucureşti şi-am făcut armata. Cînd m-am întors, m-am căsătorit cu o femeie căreia îi murise bărbatul…”
Intervine tipul cu bască:
— Zi, mă, de ce te-ai căsătorit cu aia, ca să te-nţeleagă omu’…
Ticu I. Nicolae: “… m-am căsătorit fiindcă n-aveam de ales. Cine să ia un orfan? Cu femeia asta am avut doi copii. După aia, am cumpărat casă la Udupu. Am dat pe ea, acum 20 de ani, 6500 de lei. M-am băgat la colectiv…”
Apare gestionara, însoţită de un bărbat voinic, îmbrăcat curat, cu figură de şef.
— Băăă… să nu te mai prind că tragi de şirurile alea de tutun! îi zice el cu asprime moşului.
— Cine, eu? se apără moşul. Eu n-am nevoie de tutunul tău!
— Da…? zice bărbatul neîncrezător. Da’ asta din mînă ce-i?
Abia atunci observ că moşul are în mînă o ţigară groasă, din tutun neprelucrat, înfăşurată în hîrtie de ziar. Neaprinsă.
— Asta? face moşul surprins. Asta, dacă vrei să ştii, mi-a dat-o Guşatul…
— Guşatul, da? Bărbatul zîmbeşte sceptic. Bine. Să nu spui că nu te-am prevenit!
Vine şi berea mea. Bere “Craiova”, 2500 sticla.
Ticu I. Nicolae: „… şi m-am băgat la colectiv… împreună cu mai mulţi…”
Eu: „De ce?”
Ticu I. Nicolae: „Păi, ieşiseră tractoarele, combinele… Se lucra altfel decît cu plugul… Am lucrat la grădină, am îngrijit vacile, oile…”
Eu: „Cît cîştigaţi?”
Ticu I. Nicolae: „Cît să cîştig? Şase sute-şapte sute pe lună. După aia m-am îmbolnăvit de plămîni şi-am ieşit la pensie. De patru ani sînt bolnav de plămîni. Iau o pensie de 90.000 de lei… După ce m-am îmbolnăvit, femeia m-a părăsit şi s-a dus la altu’. Fata e la Bucureşti, am rămas singur.”
Eu: „Cîţi ani aveţi?”
Ticu I. Nicolae: „62.”
Berea e cam proastă. Sau n-am eu poftă s-o beau. Tipul cu bască îşi termină povestea din cîteva propoziţii: a fost dulgher, a lucrat 33 de ani pe şantiere şi acum e pensionat pe caz de boală. A răcit la plămîni, i s-a dus toată puterea. Femeia l-a părăsit, băiatul şi fata sînt plecaţi. Îl cheamă Nicoale P. Ilie şi are 53 de ani. Asta-i.
Poveştile celor doi, de la un punct încolo, seamănă izbitor. Gestionara iese afară cu un grătar pentru mici. Vine un tip pe bicicletă, cu o sticlă de must în mînă. Îşi face din nou apariţia femeia cu butelia, de data aceasta fără butelie. Supraveghează cadrul cu un ochi vigilent, abţinîndu-se să intre în vorbă.
Aflu că pe gestionarul magazinului din staţia de autobuz îl chema Florian Ruică şi că de cînd s-a prăpădit, magazinul s-a dus naibii. Sosesc încă doi oameni. Unu’ tăcut, blajin, cu o pălărie pe cap, cam la vreo 60 de ani, care, puţin retras, cere o bere. Bea berea fără să scoată un cuvînt, privind cînd la drum, cînd la noi. Al doilea tîrîie după el un căruţ. Şantieristul îl ia la mişto, că are şase copii. Parcă s-a mai luminat. Îmi privesc ceasul şi înţepenesc: am o oră de cînd sînt la Udupu. Este 16,20.
Pe urmă s-a vorbit aşa: 
Despre femei.
„Ştii de ce te superi cu femeia? Că n-ai bani.” „Bine zicea Mihalache, doctoru’: cînd se-ncinge asta (să mă ierte omu’ ăsta) poţi să fugi după ea cu maşina, că n-ai ce-i face.” „Femeia, domnule, e ca lacătul: trebe să aibă o cheie, altfel rugineşte.” „Dacă femeia-i bună, şi casa-i curată.” „Ţi-a plăcut să faci dragoste? Ţi-a plăcut. Cînd ţi-e rău, gîndeşte-te la asta.”
Despre moarte.
„Tot îl auzeam pe unu’ spunînd: fii atent, că vine Mariţa, şi-al dracului, mă gîndeam că e vreo gagică. Cînd colo, el de aia cu coasa vorbea: vine Mariţa.” “Acu’ tre’ să fim atenţi, că te-ngroapă ăştia în cămaşă.” “Omu’ cît trăieşte – trăieşte. Cît moare – moare.” “Cînd o fi să mă duc, eu vreau să miroase dricul a ţuică.”
Despre sărăcie. Despre Guvern. Despre noile preţuri.
Grătarul a început să ardă. Tipul cu şase copii, Ion M. Iancu pre numele său, a mai cerut o tărie. A ieşit, pentru cîteva secunde, soarele. Am aflat cum pot să ajung la Bucureşti, din Udupu, cel mai repede. Am fumat cîteva ţigări. Cu una l-am servit şi pe şantierist. Era bine. Eram la Udupu. Aveam, spre Bucureşti, o legătură formidabilă, însă trebuia să prind o ocazie pînă-n Olteni, că autobuze nu mai circulau. Al meu fusese ultimul.
Puteam să mă ridic de la masă, dar unde să plec? Acesta nu era tot Udupu? Udupu am vrut, Udupu am găsit. Din cînd în cînd, rar, venea cineva şi cumpăra ceva de la birt. Omenirea înainta către anul 2000 împreună cu noi. Aici sau în altă parte, ce importanţă are? Soarele răsare şi apune. Oamenii se nasc şi mor. Cei mai norocoşi iubesc sau sînt iubiţi. Un copil e cea mai mare minune din lume. Dacă Dumnezeu e, totul e.
Am stat la masă cu Ticu I. Nicolae, Nicolae P. Ilie şi Ion M. Iancu pînă la ora 16,40. După o oră şi douăzeci de minute de la sosire, puteam părăsi Udupu spunînd că-l cunosc. Dar n-am plecat.
O iau din nou prin sat. Un grup de copii îmi cere să-i pozez. Ajung la biserică. Cimitirul e plin de flori galbene, mai înalte decît un om. Trei sferturi din cruci sînt de lemn simplu. Se-aude, ziua-n amiaza mare, o cucuvea. Mă înfund pe uliţele satului. Văd o casă de vînzare. Amîndouă numerele de telefon sînt din Bucureşti. Casa pare trainică, dar e în mod evident părăsită, cresc buruieni înalte prin curte. Foarte multe gîşte pe drum. Tutun pus la uscat. O fîntînă. Cumpăna se desenează caligrafic pe cer. Un băieţel mînînd nişte raţe. O gheretă de tablă, abandonată într-o curte. Pe gheretă scrie S.C. Kaoma SRL. Aud nişte oameni înjurîndu-se. Case mici şi triste, case simple, cu pridvor şi acoperiş de tablă, cum ştiu că erau, demult, şi în satul bunicilor. Cunosc genul acesta de case. Aş putea descrie şi interiorul: camera unde nu se intră decît în caz de mare sărbătoare; camera obişnuită pentru musafiri; camera unde dorm părinţii; camera copiilor.
Merg la întîmplare prin Udupu. După numărul gîştelor şi al raţelor, pe-aici trebuie să fie şi o gîrlă. Da, într-adevăr, e şi o gîrlă. Apa curge, pe sub un pod de bîrne, murdară şi tulbure. Nu pare bună de scăldat şi nici de pescuit. Lăţimea e mică: trei-patru metri; fundul albiei aproape se vede cu ochiul liber. Mai încolo de gîrlă, Udupul se termină. Urmează un cîmp şi, mult într-o parte, o pădure. (Am aflat, mai tîrziu, că îi spune Orezeanca. La fel de tîrziu am aflat că uliţele au denumiri: Undiţa, Vulturul, Gorobeţi etc.) Mă întorc. Un bărbat, în faţa porţii, citeşte ziarul. O iau pe un drum care mă scoate iarăşi din sat. Cîmpul, gîrla şi pădurea. Cerul, foarte jos, care apasă. Tensiunea din aer. Dacă nu acum, atunci la noapte sigur plouă. La noapte voi dormi în patul meu din Bucureşti. Însă deocamdată, după ce-am străbătut Udupu-n sus şi-n jos, e de-abia ora 17. Timpul, aici, curge foarte încet. Îmbătrîneşti de la o oră la alta. Caut ceva, dar ce? Merg pe uliţele Udupului aproape absent. Deodată, cineva mă strigă din spate. E un bărbat, dar nu-l cunosc. Bărbatul face semne cu mîna. Port ochelari, nu-mi dau seama cine e. Plus că mi se pare fantastic. Eu, Cornel George Popa, să fiu cunoscut la Udupu! Bărbatul se apropie tot mai mult. Tîrîie după el un căruţ. Ce mai faceţi? zice şi întinde mîna.
Firescul lui mă lasă cu gura căscată. Parcă ne-am şti de-o viaţă. Este Ion M. Iancu, omul cu şase copii.
Am intrat în curtea lui Ion M. Iancu la 17,10 şi am ieşit la 17,45. M-a servit cu struguri, cu must, cu vin, cu ţuică. Bucuros de parcă s-ar fi întîlnit cu taică-său pe care-l credea mort, a vrut, din sărăcia lui, să taie o găină. Mi-a prezentat copiii şi pe nevastă-sa. Mi-a spus cum s-au cunoscut. A insistat să rămîn peste noapte la el. Mi-a arătat, din proprie iniţiativă, casa. Era aşa cum mi-o închipuisem. M-a dus prin grădină. Avea o febră a bunăvoinţei şi dărniciei în el care mă înspăimînta. Muncitor pe la S.N.C.F.R., aruncat de ici-colo prin ţară, trăitor, la Bucureşti, într-un cămin de nefamilişti, Ion M. Iancu dorea să-mi fie folositor. În sat, muntenii îl luau la mişto, că nu e nici bucureştean, nici udupuştean. Munca lui era la traverse. În fiecare vineri, cu personalul de Roşiori, vine acasă. În fiecare an, concediul şi-l ia în septembrie, cînd e mult de lucru pe lîngă casă. N-a avut niciodată un alt concediu. Şi ce dacă a făcut şase copii, că a ajuns de rîsul satului? El şi cu femeia lui se iubesc. (Da, am auzit cuvîntul “dragoste” la Udupu.) Cine ce treabă are cu el? Să-şi vadă fiecare de familia sa. Dar e greu, tare greu. Cu 600.000 de lei pe lună, cum să te descurci? Dar cu ajutorul lui Dumnezeu om trece şi peste asta. Că aşa-i făcută viaţa, să te chinuie. Are un lot de pămînt tocmai la Butiţa, sînt şapte kilometri pînă acolo, numai dus. Şi aşa mai departe. Ne-am despărţit, sărutîndu-ne ca ruşii, pe faţă, conştienţi că nu ne vom mai vedea, poate, niciodată. A rămas în pragul porţii, împreună cu întreaga familie, făcîndu-mi semne largi cu mîna. Ion M. Iancu, din Udupu. Era ora 17,50.
Mai aveam o jumătate de oră de stat la Udupu.
Dar nu a fost o jumătate de oră, a fost mai mult, din cauză că, ieşit la şosea, nu a oprit nici o maşină. De aceea, am mai mers. Înainte de asta, vreo cîteva minute, am privit un copac în formă de cruce de lîngă şcoală. Am cunoscut o bătrînă în vîrstă de 83 de ani: Stancu Alexandra. Pensionară C.A.P. Pensia: 56.000 de lei. Soţul: decedat. Copiii: plecaţi. Nu a avut ce să-mi spună, altceva, despre viaţa ei. Pe urmă au venit nişte oameni, în vîrstă, care au dorit o poză. Lumină favorabilă nu mai aveam de mult, dar am făcut fotografia. Apoi am nimerit în cel mai select loc al Udupului, numit Tic-Tac. Un grup de bărbaţi mîncau brînză cu pîine şi beau ţuică.
Bărbaţii nu erau din Udupu. Iar barul era cel mai select din cauză că avea toaletă înăuntru. Am vorbit cu o puştoaică de 19 ani, machiată, aranjată, îmbrăcată într-un costum de blugi. Am rugat-o să-mi caracterizeze Udupu din cîteva propoziţii. Şi a zis aşa: un sat de scîrboşi! Era pornită puştoaica, nu se juca. Trebuie că păţise ea, de curînd, ceva nasol.
Am ieşit la autostop. Era după 18,20 şi vroiam să prind personalul de Roşiori. Dar nu venea nici o maşină. Aşa că, am mai mers. Soarele se închisese între nori de mult. Mergeam pe şosea şi mă salutam cu oamenii. Eram bine dispus. Îmi îndeplinisem dorinţa: vizitasem Udupu. De-acum, puteam să-mi văd de viaţa mea. Din cînd în cînd, mă uitam în spate. Nici o maşină. Un alt grup de oameni îmi comandă o poză. E o foame de fotografii în Udupu, ceva de speriat. Şi la un moment dat, am trecut într-un alt teritoriu. Colonie de ţigani. Case fără garduri, căruţe, fuste violent colorate, chirăituri şi pălării cu boruri largi. Era altă lume. Udupul meu dispăruse ca fumul. Vedeam, acum, o populaţie gălăgioasă şi contrastantă care trăia direct în stradă, cu uşile şi ferestrele deschise. Multe, multe case de ţigani, cu spaţii largi între ele; un iarmaroc. Ce era acolo? Tot Udupu? Pe urmă a venit o maşină, am făcut semn şi m-a luat. Am ajuns la Olteni la timp. Personalul de Roşiori nu a întîrziat. Noaptea am dormit în patul meu din Bucureşti. Totuşi, o întrebare are mă chinuie şi mă va chinui, probabil, toată viaţa: ce este, de fapt, Udupu? Mă numesc Cornel George Popa, am 40 de ani, am fost la Udupu, dar pe cuvîntul meu că nu ştiu ce este, de fapt, Udupu. Şi, de altfel, cum să ştiu? N-am stat acolo decît trei ore.
(București, 1997)