Biografii convenționale și alte biografii

Toate biografiile scriitorilor sunt „albe”. Despre scriitorii decedați se spune cam așa: s-a născut, a făcut asta și asta, a scris, a murit. Biografiile scriitorilor vii sună aproape la fel: s-a născut, a făcut asta și asta, a scris și încă mai scrie. Nimeni nu iese din acest clișeu. Nici eu nu am făcut-o pînă acum și probabil nicio editură nu ar fi fost de acord cu astfel de abordare. Dar, la „Ninge pe teme de Haydn” și „Casa Kafka” ne permitem. Așa că prima biografie a autorilor va fi clasică, iar următoarele vor ieși din schemă. 

„CORNEL GEORGE POPA (născut 1957, Popricani, Iași) este prozator, dramaturg și regizor. A absolvit Facultatea de Construcții (Iași, 1986) și secția Regie film de la UNATC (București, 1997). Între 1986 și 1997 a lucrat în presa scrisă (Opinia studențească, Timpul, Zig-zag, etc), apoi a făcut televiziune, teatru, film și publicitate. A obținut Premiul „Liviu Rebreanu” pentru debut (Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii, Editura Institutul European, 1992) și Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului (Viața mea sexuală, Editura Unitext, 2005). Autor a paisprezece volume (proză scurtă, roman, eseu, teatru), din care amintim: Dobitocul de țînțar (Editura Cartea Românească, 1996), Nesimțitul (Editura Mașina de Scris, 1997), Salonul de masaj (Editura ALL, 2014), Ura (Editura Cartea Românească, 2014), Ultima cină cu Leonardo. Anula (Editura Corint, 2015), Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar (Editura Polirom, 2016), Celălalt (Editura Trei, 2019), definitiv. o trilogie (Editura Polirom, 2023), Moartea lui Pongo (Editura Cișmigiu Books, 2023).”

O altfel de biografie: 
Mă numesc Cornel George Popa. Sunt născut pe 6 iulie în comuna Popricani, județul Iași, localitate în care n-am trăit niciodată, doar m-am născut acolo. Am fost un copil obraznic și sfidător, care a produs mari griji părinților săi. La opt ani mi-am spart ochiul cu o săgeată. La zece ani mi-am rupt clavicula. La doisprezece – mîna stîngă. La paisprezece – mîna dreaptă. Și așa mai departe, lista e lungă.
Tatăl meu, Constantin, a fost medic. S-a sinucis la 41 de ani din motive necunoscute. Misterul morții lui m-a chinuit și mă chinuie încă. M-am gîndit de multe ori: dacă nu aș fi pățit așa ceva la nici treisprezece ani, probabil că niciodată nu aș fi ajuns scriitor.
Mama mea, Angelica, născută Antoniu, nepoata actorului Costache Antoniu, a fost învățătoare, apoi funcționară într-o instituție a Statului. Bolnavă de Parkinson, a murit la 71 de ani răpusă de un cancer hepatic devastator.
Am absolvit Facultatea de Construcții (Iași, 1986) și UNATC, secția Regie film (București, 1997).
Am 14 cărți scrise pînă acum – proză scurtă, roman, eseu, teatru. După zece ani lucrați în presă, între 1985-1996 (Opinia Studențească, Zig-Zag, Timpul etc.), am făcut televiziune, teatru, film și publicitate.
Am obținut Premiul Liviu Rebreanu pentru debut („56 de blitzuri și alte chestii”, Institutul European, 1992) și Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului („Viața mea sexuală”, Unitext, 2004).
Din tot ce am scris, cel mai mult îmi plac romanele – „Dobitocul de țînțar”, „Nesimțitul”, „Ura”, „Celălalt” etc. ... și, desigur, „Ninge pe teme de Haydn”.
Timp de 17 ani, între 1997 și 2014, din diverse motive, prea complicate pentru a fi spuse aici pe scurt, n-am scris o singură virgulă de beletristică. În 2014 mi-a apărut „Salonul de Masaj”, urmat foarte repede în următorii doi ani, de alte trei romane. Această revenire a mea a fost aproape ca un nou debut. Lumea mă uitase. A trebuit să o iau de la capăt, puțin cîte puțin, carte după carte, carte după carte. Sunt căsătorit de 25 de ani cu aceeași femeie și am doi copii, Matei Vladimir și Andrii.
„Ninge pe teme de Haydn” este prima carte pe care o scot în regie proprie.

Cînd eram mic, nu m-am gîndit niciodată că voi fi scriitor. Scriitorii, pentru mine, erau nişte fiinţe abstracte şi aproape ireale. Aveam în casă o bibliotecă extrem de mare. Am învăţat, nu ştiu cum, nu-mi explic prea bine, să citesc singur. De aceea în clasa întîi, dar şi în următoarele m-am plictisit îngrozitor la şcoală şi-am început să înghit una după alta cărţile din biblioteca plină de ruşi, francezi, americani şi aşa mai departe a părinților mei. Am citit Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Cehov, Flaubert, pentru a da doar cîteva nume, din prima, fără vreo îndrumare, doar fiindcă erau în casă şi pe ele, nu ştiu cum, mi-au căzut ochii. I-am citit, repet, pentru că erau acolo. Iar cînd eşti foarte mic, poţi citi aproape orice. Însă nu mi-a trecut prin minte niciodată idea că aş putea fi scriitor. Niciodată. Reţin cu precizie că-mi doream să fiu regizor şi că prin clasa a şaptea sau a opta, după ce-am văzut o secvenţă dintr-un film, am notat-o pe un caiet şi-am scris: suspans. Aşa se creează suspansul. Era, mi-aduc bine aminte, ceva cu o maşină care pleacă de pe loc. E noapte, mașina iese din cadru. Camera nu urmăreşte mişcarea, dar undeva, departe, se aprind alte faruri. O a doua maşină porneşte în urmărirea primei, tot din acelaşi punct fix al camerei, apoi cadrul rămîne gol.

Înainte de a fi scriitor, am dorit să fiu regizor. În vremea Odiosului, Facultatea de Regie Film era la seral, o aberaţie a vremii. Trebuia, la înscriere, să completezi un formular prin care te angajai ca, dacă eşti admis, să-ţi cauţi serviciu în Bucureşti. Se intra greu la IATC pe vremea aceea. Existau legende despre actori celebri care au reuşit după trei-patru sau mai multe încercări. În cazul meu, a treia oară cînd am venit să dau examen, numai dacă aveai serviciu în Bucureşti, buletin de Bucureşti ori viză de flotant, te puteai înscrie la examen. Toţi cei din provincie ne-am întors acasă. Cineva mi-a sugerat să fac o facultate “normală”, iar vara să vin şi să dau examen la IATC. Dacă intru, intru. Dacă nu, continui acea facultate.

Am dat la o facultate tehnică, apoi n-am mai putut să-mi scot diploma de bacalaureat din ghearele secretarelor, oricât de mult m-am străduit, şi-n multiple feluri. Am început să scriu pentru o revistă din Iaşi, “Opinia Studenţească” se chema şi avea renumele că e cea mai bună revista studenţească din ţară, a venit Revoluţia, am absolvit facultatea aceea tehnică. La un moment dat, am primit o ofertă de a lucra în Bucureşti, la Zig-Zag, o publicaţie foarte citită pe-atunci, iar după vreun an, doi, am vrut să mă întorc la Iaşi, fiindcă mi se părea că locul meu nu prea e acolo. Şi chiar am vrut să o fac. Însă mi-am adus aminte de ideea asta, cu regia. Şi-am zis aşa: dau din nou la ATF. Dacă intru, rămîn în Bucureşti. Dacă nu, mă întorc la Iaşi. Era deja vara anului 1993. Am dat, am intrat, şi-am rămas în Bucureşti, continuînd să scriu pentru Zig-Zag.

N-am lucrat niciodată ca inginer. Doar am făcut o facultate. Atît. Am avut diverse slujbe în vremea Odiosului, de la muncitor necalificat, munci grele, pînă la, să zicem, pedagog, recepţioner, mic funcţionar şi aşa mai departe. 

Cînd m-am dus la “Opinia Studenţească” nu ştiam să scriu mai nimic. O.K., aveam eu unele dosare ale mele cu diverse încercări semi-aproximativ literare, îmi notam gânduri, visuri, idei într-un fel de jurnal, încă de prin clasa a şaptea, a opta, dar nu era nimic serios, nimic închegat, nimic care să aibă început, cuprins şi sfîrşit. Dar, cînd m-am dus la “Opinia Studenţească”, cineva de-acolo m-a întrebat ce ştiu să scriu, exact aşa, direct, “ce ştii să scrii, tinere?”,  am zis, cu un tupeu imens:  „orice”. Apoi am adăugat: „orice, în afară de poezie.”.

Am rămas la acea şedinţă de redacţie, iar la sfîrşit, Daniel Condurache, omul care coordona revista pe vremea aceea, mi-a zis: tu, ăsta noul, spui că ştii să scrii, da? Da, am răspuns eu, cu inima cît un purice. Bine. Adu-mi şi mie, pînă săptămîna viitoare, un reportaj despre…despre… portarii de noapte, să zicem. Sau despre studenţii străini. Ce alegi? Portarii de noapte sau studenţii străini? Amîndouă, am spus eu. Amîndouă? s-a mirat el. Bine. Te-aştept săptămîna viitoare cu două reportaje. Și în loc de două reportaje, am scris opt. Portar de noapte unu, portar de noapte doi, portar de noapte trei, portar de noapte patru, portar de noapte cinci. Apoi: studenţi străini unu, studenţi străini doi, studenţi străini trei. În total, vreo douăzeci-treizeci de pagini. Sigur, n-a publicat nimeni acele texte, dar mi s-a îngăduit să rămîn. După un timp au început să-mi intre materialele în revistă. Unul din ele a cîştigat Marele Premiu Amfiteatru, pentru Foileton, în valoare de trei mii de lei, o sumă uriaşă prentru vremea aceea.

Eu scriam, dar nu ştiam să scriu. Şi mi-am zis că trebuie să învăţ. Am cumpărat nişte caiete mari, cartonate, şi-am început să scriu zilnic. Indiferent c-aveam ori n-aveam treabă, în fiecare zi, la o anumită oră, scriam în acele caiete. Fără nicio speranţă. Scriam pentru a scrie. Şi-mi spuneam, foarte serios, că, după vreo două mii de pagini proaste, voi scrie şi eu, la un moment dat, o pagină bună. Azi un pic, mîine un pic, poimîine un pic, dar în fiecare zi, repet, deschideam acele caiete şi scriam. Începeam ceva, apoi ziceam: nț, seamănă cu Preda. Şi renunţam. Începeam altceva: nț, ziceam, seamănă cu Borges. Şi renunţam. Sau: nț, seamănă cu Kafka. Şi, desigur, renunţam. Azi aşa, mîine aşa, s-au adunat, cred, vreo mie de pagini.

Şi, într-o seară de vineri, cînd urma să plec spre “Opinia Studenţească”, pentru o şedinţă de redacţie, m-am aşezat la masă, cu o propoziţie în cap. Foarte repede, în patruzeci de minute, cred, am scris o proză, care avea început, cuprins, final. O proză care nu semăna cu nimic din ceea ce ştiam eu. A fost ca şi cum mi-ar fi pocnit capul. Am recitit-o, am pus mare titlul: „Caz de forţă majoră”. Și-am plecat, aproape zburînd, copleşit de-o fericire năprasnică, spre redacţia „Opiniei Studenţeşti”. Proza aceea, alături de altele, există în primul meu volum, intitulat „Cincizeci şi şase de blitzuri şi alte chestii”, apărut prin 1992, şi care-a luat Premiul Liviu Rebreanu pentru debut.

Nu știu cît din aceste mărturisiri publicate inițial pe „Semne Bune” pot alcătui începutul unei biografii, dar în mod sigur pot fi o bază.

Cam așa a fost cu începuturile mele în cele două direcții: literatură și regie.